Pentru mine, de câțiva ani buni, studentul român este un nesecat izvor de surprize. Dotat cu o instrucție școlară pe care aș califica-o ca fiind mai degrabă modestă, dar plin de încredere în forțele proprii, absolventul cu diplomă de bacalaureat din România lasă în jurul său impresia unui Superman căruia studenția nu are cum să-i pună vreo problemă, fie ea cât de mică. Coborât deseori dintr-un autoturism scump, cu un aer arogant sau pur și simplu dezinteresat, înzestrat în mod obligatoriu cu un model foarte nou de telefon și, desigur, cu un dispozitiv de „vapare”, tânărul înscris într-una din universitățile acestei țări îți lasă impresia că profesorul este pentru el un simplu „prestator de servicii educaționale”, care ar trebui să-i fie recunoscător — lui, studentului — pentru tot ceea ce dascălul a reușit să obțină după ani și ani de efort: carieră, loc de muncă, prestigiu și, mai ales, salariu. Drept pentru care acest student se manifestă în consecință. În anul de grație 2024, atunci când dascălul universitar intră în amfiteatrul în care urmează să-și țină cursul, cel mai probabil niciun student nu se va ridica în picioare pentru a-l saluta pe cel de la care se presupune că urmează să învețe câte ceva. În aceste condiții, la ce credeți că vă puteți aștepta?

Cele de mai sus nici măcar nu reprezintă răul suprem din sistemul nostru universitar. Există o problemă și mai gravă. Pentru studentul român — înscris la o universitate din România! — totul este, după caz, mult prea greu, inutil, prea teoretizant și, nu în ultimul rând, mult prea… mult. Tânguiala asta mă scoate din minți! An de an, trebuie să-i explici studentului — și, în mod special, celui de la Drept — că teoria este de maximă importanță în pregătirea profesională a unui jurist, că, fără o bază teoretică solidă, nu poți deveni un bun practician și că numai un bogat bagaj teoretic îți va permite să interpretezi și să aplici corect legea, mai ales pe aceea care va intra în vigoare mult după ce tu, fost student fără apetență pentru carte, ai terminat facultatea. Ceea ce însă îmi pare enervantă este dubla măsură. Mi-a fost dat să întâlnesc studenți români, înscriși la o universitate din străinătate. Toți mi-au mărturisit că au foarte mult de învățat, iar cei mai mulți dintre ei mi-au spus că această împrejurare se explică prin aceea că universitățile din străinătate sunt foarte bune — mai ales prin comparație cu cele din România! — și că numai acolo, în Franța, în Germania, în Marea Britanie sau în Belgia, de exemplu, se face carte serioasă. Bunul meu simț — atâta cât s-a mai conservat până la vârsta mea — mă împiedica să reacționez așa cum ar fi trebui să o fac, astfel că mă mulțumeam să le urez acestor studenți putere de muncă și reușite la examenele pe care aveau să le susțină. Dar nedumerirea mea era alta …

Cum se face că studentul român, înscris la o universitate din România, glisează veșnic între o atitudine de „revoluționar-contestatar” și una de „sindicalist-critic”, în timp ce, atunci când același student român a optat pentru o universitate „de afară”, înțelege foarte repede care îi este statutul și pune mâna pe carte fără crâcnire? Știu că nu este frumos să te dai drept exemplu, dar, totuși, am să o fac. La cursul de drept administrativ pe care îl țin la Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara predau după o tematică similară celei după care se predă aceeași disciplină juridică la universități din Franța, Germania, Italia sau Spania (și, credeți-mă, la universitățile bune din aceste țări!). Iar studenții mei știu acest lucru și îl pot confirma. Altfel spus, raportându-mă la legislația autohtonă — care nu poate fi ignorată! — m-am străduit, cu modestele mele mijloace, să pun la dispoziție studenților mei un curs de drept administrativ după un model îndelung revendicat de către aceștia: „Vrem o școală ca afară!”. Și, atunci, mă întreb eu — nu neapărat retoric — ce îi (mai) nemulțumește? De ce ceea ce li se predă în România li se pare mult și greu, iar dacă aceeași materie le-ar fi fost predată la Paris, la Heidelberg, la Bologna sau la Coruña, ar fi înțeles repede care este tematica aferentă acestui curs și că ea trebuie parcursă și, desigur, asimilată? Cred că explicația este destul de simplă. În România, sistemul universitar a fost „îmbâcsit” de un exces democratic învecinat cu haosul. Studenților din România nu li se mai impune nimic. Ei trebuie rugați să învețe. Sunt „blindați” de drepturi, dar trec prin școlile superioare pentru care au optat convinși fiind că nu au și nici nu trebuie să aibă vreo obligație. Dacă un profesor este mai pretențios, mai sever sau pur și simplu mai puțin dispus la „negocieri”, el devine un soi de „dușman de clasă”, un „tartor” care stă în calea fericirii acestor tineri pentru care venitul la facultate nu se face pentru a învăța cât mai mult și cât mai multe, ci pentru a „bifa” — mă scuzați, pentru a obține — o diplomă, cu care, ulterior, vor vedea ei dacă și ce vor face. Pentru mulți dintre acești studenți, îmbătați de această prost înțeleasă democrație universitară, învățământul superior nu trebuie să implice aproape deloc acumulare (a nu se înțelege „tocire”), ci doar informare. Dacă rămâi cu ceva, bine, dacă nu, asta e. Important este că ai trecut prin niște săli de curs sau de seminar și că, în pauze, ai putut „vapa” trei, patru sau mai mulți ani în fața unei clădiri pe frontispiciul căreia stă scris „universitate”. În rest, mai vedem…