Inființate în 1945, SOVROM-urile au fost cel mai dur instrument politico-economic prin care URSS a jefuit România, timp de aproape un deceniu. Ultimul SOVROM s-a desființat în 1956, dar influența sovietică a continuat, sub diverse forme, și în deceniile următoare. Anii au trecut, iar regimul comunist din România s-a travestit în „democrația originală” de azi. După un an, în decembrie 1991, a dispărut și URSS. A dispărut, dar nu a murit: a lăsat în urmă Federația Rusă, tot un fel de URSS, mai mică, dar la fel de agresivă. Spre deosebire de URSS, Rusia de azi își pune însă rar în mișcare diviziile de tancuri. Acum folosește arme mult mai subtile: își aruncă în luptă oamenii de afaceri, mulți foști ofițeri din serviciile secrete, preschimbați în „investitori strategici’’. Investitori care, odată veniți în România, au aplicat tactica pământului pârjolit: în câțiva ani au acaparat întreprinderi, uneori întregi ramuri industriale strategice, pe care, la fel ca pe vremea SOVROM-urilor, le-au jefuit până s-a ales praful de ele.

„Cârtițele” KGB și GRU

Cei mai celebri au fost generalii Nicolae Militaru, Dumitru Penciuc și Vasile Ionel. Plus amiralii Emil „Cico” Dumitrescu și Ștefan Kostial. La scurt timp, după reactivarea lor, foștii spioni KGB și GRU au ocupat funcții de înaltă răspundere, inclusiv cea de ministru al Apărării Naționale, pe care generalul Nicolae Militaru a deținut-o un timp. Despre acesta se știe că, la rândul lui, a reactivat circa 70 de colonei și generali trecuți, și ei, în rezervă după ce s-a aflat că erau agenți ai spionajului militar sovietic – GRU. Ieșite, astfel, la lumina zilei, fostele „cârtițe” KGB și GRU și-au activat, la rândul lor, agenții „conservă”, așadar oamenii care i-au ajutat să spioneze pentru sovietici. Oameni care, încet-încet, s-au infiltrat în noua clasă politică post-decembristă, în noile servicii secrete, dar și printre așa-zișii noștri capitaliști. Iar de aici și până la rebranșarea României la influența rusească a mai fost doar un pas. Pas care a și fost făcut, cu efecte devastatoare pentru economia românească.“

Balșoi Teatr? Niet… Balșoi faliment!

De obicei, un afacerist își investește banii în ideea că va obține oarece profit, pe care apoi îl va reinvesti. Afaceriștii ruși veniți la noi au procedat însă exact pe dos. Ușor, ușor, sau „pas cu pas” cum ar zice un „clasic în viață”, ajutați și de corupția generalizată de pe meleagurile dâmbovițene, magnații estici au ajuns să controleze întreprinderi și întregi ramuri industriale de importanță strategică. Indiferent dacă a fost vorba despre metalurgia feroasă și neferoasă ori despre resursele energetice naturale – petrol și gaze naturale –, procedura a fost cam aceeași: privatizări dubioase, pe care justiția noastră nu s-a obosit să le analizeze, în urma cărora rușii au preluat întreprinderi mari și importante. Apoi, exact ca „asasinii economici”, au „muls” tot ceea ce se putea mulge din ele. În timp, le-au falimentat și, în final, le-au vândut pe mai nimic.

Mechel & comp

Acasă la el, grupul siderurgic Mechel este considerat cel mai important producător de oţel din Federaţia Rusă. Afacerile concernului se concentrează pe patru domenii: minerit, siderurgie, feroaliaje şi energie electrică. Compania-mamă, OAO Mechel, aparţine miliardarului Igor Zyuzin. Grupul Mechel a intrat pe piaţa românească în 2002. Apoi, în anii următori a ajuns să dețină controlul asupra combinatelor Mechel – Câmpia Turzii (INSI), Mechel – Târgovişte (COS), Ductil Steel – Oţelu Roşu, Ductil Steel – Buzău, Laminorul Brăila şi Mechel – Reparaţii Târgovişte. La un moment dat, firmele Mechel din România aveau circa 7000 de angajați. Apoi, în 2008, situația a luat-o razna și a scăpat de sub control. Legendele urbane afirmă că, în acel an, Igor Zyuzin a intrat în dizgrația lui Putin care, pe atunci, era premierul Rusiei. În această calitate, Putin a acuzat grupul Mechel că exportă cărbune la un preț inferior celui cu care îl vindea pe piața rusească. Chemat la sediul Guvernului, Zyuzin nu s-a prezentat, motivând că este bolnav. Se spune că, atunci, Putin ar fi spus: „Bolnav, bolnav, dar cred că ar trebui să se facă bine cât mai repede. Altfel, va trebui să-i trimitem un doctor și să rezolvăm toate problemele”. Bineînțeles că toată lumea știe ce înseamnă la Moscova „a rezolva toate problemele”. Indiferent dacă Putin a spus ori nu acele cuvinte, cert este un lucru: acțiunile Mechel s-au prăbușit cu 30 la sută, iar capitalizarea companiei a scăzut de la 15 la 10 miliarde de dolari. Apoi, conform statisticilor rusești, în noiembrie 2012, Banca Centrală a Rusiei a anunțat că titlurile de valoare emise de Mechel nu mai erau acceptate ca împrumut colateral. Iar asta însemna un singur lucru: „Balșoi Faliment”! Dacă în anul 2011, combinatele Mechel din România aveau afaceri de peste un miliard de euro, la începutul lui 2012, Mechel a vândut tot către o firmă anonimă din Bucureşti. Este vorba despre „Invest Nikarom”, care a cumpărat toate acele întreprinderi care fuseseră, cândva, mândria industriei noastre metalurgice, pentru doar 52 de euro, așadar 230 de lei noi. Noul proprietar a devenit rusul Victor Chumakov, care a băgat combinatele respective în insolvenţă, decizie care le-a prăbușit fără drept de apel. Atunci, închiderea combinatelor Mechel a redus producția de oțel a României cu peste 15 la sută. Prin recul, și sectorul construcțiilor a primit o lovitură la fel de cruntă: în absența oțelului beton autohton, firmele de construcții au fost nevoite să-l cumpere din străinătate, fapt care a trimis mulți constructori direct în faliment.

Grupul TMK și alte „mărunțișuri”

Aflată în proprietatea miliardarului rus Dmitry Pumpyansky, compania TMK produce ţevi din oţel, laminate şi sudate. Având o cifră de afaceri de circa 3,3 miliarde de dolari, TMK este considerat al doilea producător mondial de ţevi. În total, TMK deţine şapte uzine metalurgice, cinci în Rusia şi două în România: TMK-Artrom SA Slatina, producător de ţevi laminate, şi TMK-Reşiţa, fostul Combinat Siderurgic Reşiţa, companie administrată de TMK-Artrom. Dmitriy Pumpyansky, președintele consiliului director al TMK, este cunoscut drept un susținător înfocat al lui Vladimir Putin. Până acum, nu au fost semnalate nereguli în ceea ce privește activitatea TMK. Dar, în contextul amenințărilor proferate de Putin la adresa României, mai ales după operaționalizarea scutului de la Deveselu, are cineva vreo îndoială despre ceea ce va face Pumpyansky în cazul acutizării relațiilor dintre România și Rusia?

Adio, aluminiu românesc!

Alt sector al economiei românești în care ruşii au pătruns în forță și cu efecte devastatoare este tot unul strategic: metalurgia neferoaselor, în special aluminiul.

Alro Slatina (ALR): Specializată în producerea de aluminiu, Alro este considerată cea mai importantă afacere derulată de ruși în industria noastră metalurgică. O afacere pe care, cu bună știință, au dus-o în pragul falimentului. Până în 2002, Alro Slatina era una dintre puţinele companii de stat care funcționau pe profit. Dar, în acel an, în urma unei privatizări hai să-i zicem controversate, statul român a scos la vânzare 10 la sută din acțiunile întreprinderii. Acțiuni care au fost achiziționate, pentru doar 11,5 milioane de dolari, de oligarhul rus Vitali Mașițki. Anterior, rusul cumpărase de pe bursă alte 40 la sută din acțiunile Alro. Conform statisticilor oficiale, de la privatizare și până în 2011, ruşii au încasat dividende în valoare de peste 1,5 miliarde de lei. Alro Slatina a fost și unul dintre cei mai mari consumatori de energie din România: acoperea circa 8 la sută din piața națională. Dată fiind importanța ei strategică, Alro a beneficiat de contracte încheiate direct cu Hidroelectrica, cea care îi oferea energia electrică la un preț foarte mic. Dar, în această privință, lăcomia rusească și-a găsit rapid un aliat: ticăloșia românească.

Mare parte a tranzacţiilor Alro s-au făcut în guvernarea Năstase, când documentele au fost semnate de răposatul Ovidiu Mușetescu, fost şef al APAPS – Autoritatea pentru Privatizare și Administrare a Participațiunilor Statului. Ulterior, Alro Slatina s-a dovedit a fi o vacă bună de muls pentru toate partidele din România. Tranzacţiile grupului condus de Mașițki au fost supervizate și legalizate de casa de avocatură Zamfirescu-Racoţi-Predoiu. Așadar, de cabinetul de avocatură al fostului ministru al Justiţiei, liberalul Cătălin Predoiu. Iar atunci când Alro a dorit să cumpere energie direct de la compania de stat Hidroelectrica, în afacere s-au implicat, într-un fel sau altul, atât fostul consilier prezidențial Theodor Stolojan, cât şi Elena Udrea şi Dorin Cocoș, pe atunci soţul acesteia. La un moment dat, a existat o anchetă a Parchetului, anchetă despre care nu se mai știe mare lucru. Apoi, după 2012, când Hidroelectrica a intrat în insolvență, Alro a fost nevoită să cumpere tot mai multe certificate verzi, pentru a primi subvenţiile acordate de stat producătorilor de energie verde. De atunci și până acum, Alro Slatina a avut pierderi din ce în ce mai mari. Astfel, în 2013 a avut o cifră de afaceri de circa 2,02 miliarde lei, echivalentul a 457 milioane de euro, în scădere față de anul 2012 cu 12 la sută. Ajunși în acest punct, patronii ruşii ameninţă că vor închide producţia, ceea ce ar fi o grea lovitură pentru toată economia românească.

Actuala „invazie” economică rusă s-a declanșat încă din decembrie 89, când Ion Iliescu a discutat la telefon cu tovarășii de la Moscova, cărora le-a explicat „cine suntem și ce dorim să facem”. În zilele următoare, tot el a dispus reactivarea unor generali, trecuți în rezervă după ce contraspionajul românesc descoperise că erau agenți KGB și GRU.

ALOR Oradea: Produsă printr-o tehnologie extrem de complexă, alumina este materia primă de bază din care se produce aluminiul. Unicul furnizor era ALOR Oradea, singurul combinat specializat în acest domeniu. Înființată în 1965, ALOR producea anual, circa 240.000 de tone de alumină, livrate către Alro Slatina. Dar, în 1998, combinatul din Oradea a fost cumpărat, la un preț modic, de către oligarhul rus Oleg Deripaska, prin intermediul companiei Russkii Aluminii. În 1999, fabrica a intrat în lichidare, iar în anul 2000, a intrat în proprietatea concernului rus Ruskii Aluminii, deţinut de oligarhii ruşi Oleg Deripaska şi Roman Abramovici. De fapt, era prima fabrică din industria aluminiului care ajungea pe mâna ruşilor. După doar trei ani, motivând că nu îi aduce profit, Deripaska a închis ALOR. În 2004, s-a încercat redeschiderea combinatului, dar tentativa a eșuat. Astfel că, în 2006, ALOR Oradea a fost închisă definitiv. Ulterior, patronul rus și-a recuperat „investiția” prin vânzarea terenului de sub fabrică, adică 30 de hectare plus alte 40 ocupate de halde. Iar asta a însemnat sfârșitul singurei fabrici de alumină care folosea bauxită românească.

Pe sol, dar și în subsol

Dacă am compara economia unei țări cu o ființă vie, industria metalurgică ar fi sistemul osos, iar petrolul și gazele naturale, sângele, fără de care nici un organism nu poate funcționa. Motiv pentru care magnații ruși nu au ignorat nici exploatarea acestor resurse. Iar în acest domeniu în România acționează doi mari „jucători” ruși: Lukoil pentru industria petrolieră și Gazprom în domeniul gazelor naturale.

Lukoil: Acasă la el, în Rusia, concernul Lukoil este pe locul doi, atât în ceea ce privește importanța, cât și „potența” financiar-economică. Oficial, este o firmă privată. Cel care își arogă statutul de acționar majoritar este miliardarul ruso-azer Vagit Alekperov, care deține 20,4 la sută din acțiuni. Afacerile Lukoil în România au început în 1998, când firma rusă a cumpărat de la FPS 51 la sută din acţiunile complexului Petrotel. Afacerea s-a parafat în vremea în care se negocia cumpărarea Lukoil de către concernul american ConocoPhilips. Ulterior, tranzacția cu americanii a căzut, astfel că Petrotel a rămas în proprietatea rușilor. În februarie 1998, la momentul privatizării, Petrotel avea la Bancorex o datorie de 53,84 milioane de dolari. Dar, la scurt timp după parafarea contractului, Guvernul CDR, condus de răposatul Radu Vasile, a dat o ordonanță de urgenţă prin care plata datoriei a fost amânată cu 25 de ani. Atunci, statul român a primit pentru Petrotel suma de 16.797.549 dolari. În urma tranzacției, Lukoil Europe Limited Anglia, o subsidiară a companiei mamă din Rusia, a devenit acţionar majoritar al rafinăriei. Ulterior, în vremea crizei economice, Petrotel s-a confruntat cu mari pierderi financiare. Spre exemplu, în 2012, a avut o cifră de afaceri de 6,39 miliarde lei, mai puțin cu circa 270 milioane de lei decât în anul anterior. Cu toate acestea, tot în 2012, Lukoil a primit în concesiune două blocuri în apele teritoriale române din Marea Neagră: EX-29 Est Rapsodia și EX-30 Trident. Inițial, Lukoil trebuia să exploreze concesiunile împreună cu americanii de la Vanco International LTD (80 la sută Lukoil, 20 la sută Vanco). Dar, în noiembrie 2012, Romgaz a preluat o participație de 10 la sută în cele două proiecte.

La un moment dat, Ambasada Rusiei la București, care cita statisticile vamale românești, a anunțat că în 2013 volumul schimburilor comerciale româno-ruse a fost de 4,986 miliarde de dolari, în creștere cu 12,8% față de anul anterior. Și tot atunci, importurile României din Rusia ar fi fost de 3,147 miliarde dolari, în creștere cu 2,5% față de anul precedent. Iar exporturile noastre în Rusia au fost de 1,839 miliarde de dolari, în creștere cu 36,1%. În ceea ce privește investițiile, între 1998 și 2008, companiile rusești au achiziționat masiv active industriale din România, investiții care au atins un total de circa 2,1 miliarde dolari. Dar, în lipsa unor statistici asumate oficial, aceste valori sunt relative și au doar un caracter informativ.

Dezastrul Lukoil a început în 2014, când Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a declanșat o anchetă în cursul căreia concernul rusesc a fost acuzat de fraudarea bugetului național. Concret, procurorii au afirmat că, între 2008 şi 2014, S.C. Petrotel Lukoil S.A. ar fi făcut plăți externe de 15,5 miliarde euro și, în același timp, ar fi avut încasări din străinătate de 11,3 miliarde euro. Diferența de circa 4,30 miliarde euro a fost considerată semnul clar că firma rusească ar fi încercat să transfere profitul în străinătate. Astfel că, în toamna aceluiași an, anchetatorii au pus sechestu pe clădirile şi terenurile companiei. Imediat, Rusia a reacționat prin ambasador: „În calitate de Ambasador al Federației Ruse, sunt foarte îngrijorat de evenimentele desfășurate în jurul rafinăriei Petrotel, care aparține companiei ruse Lukoil, precum și de atmosfera care se creează în legătură cu această situație…” De parcă nu ar fi avut studii juridice și nu ar fi avut habar ce înseamnă un sechestru, fostul Premier Victor Ponta a intervenit și el în favoarea rușilor. Pe 9 octombrie 2014, el a declarat: „Cei care au comis fapte penale nu fugeau cu conducta în Rusia sau nu știu unde, și nici rafinăria nu o mutau mâine…” După câteva săptămâni, instanţa a decis ridicarea unei părţi din sechestru, iar compania şi-a reluat activitatea. La începutul lui 2015, procurorii au pus sechestru pe antrepozitul fiscal al concernului rus. Ancheta Lukoil continuă. Dar un lucru este deja clar: în acest caz, afaceriștii ruși nu s-au comportat chiar ca niște „asasini financiari”. În definitiv, cine este atât de nebun încât să omoare găina care-i face ouă de aur? În schimb, jumulesc de pe Petrotel ultimul bănuț pe care îl pot scoate de acolo. Iar asta se întâmplă și în ziua de azi.

Gazprom: „dictatorul” gazelor naturale

Gazprom este considerat cel mai mare producător mondial de gaze naturale. În Europa, concernul rus asigură circa o treime din necesarul de gaze naturale. Concernul este condus, în tandem, de către directorul general Alexey Miller și Viktor Zubkov, președintele consiliului de administrație, ambii oameni de încredere ai lui Putin. Analiștii susțin că, în 2015, exporturile Gazprom către țările europene au crescut cu circa 8 la sută. La un moment dat, Alexei Miller, directorul general al concernului, a declarat că în 2015 Gazprom „a exportat 159,4 miliarde metri cubi de gaze naturale spre statele din afara CSI, cu 11,8 miliarde metri cubi mai mult decât în 2014”.

De câțiva ani încoace, Gazprom a declanșat un soi de ofensivă economică prin care forțează intrarea pe piața românească de carburanți. Ofensivă exercitată prin intermediul firmei sârbești NIS Petrol, pe care o controlează nemijlocit. Inițial, pătrunderea s-a făcut prin benzinării, ținta fiind că, până la începutul anului 2016, NIS să dețină circa 10 la sută dintre unitățile de desfacere a produselor petroliere. Momentan, nu există date statistice care să confirme ori să infirme dacă această țintă a fost atinsă; vom afla anul viitor, când datele statistice vor fi publicate. Dar, prin NIS Petrol, Gazprom deține o serie de concesiuni petroliere în județul Timiș, la Jimbolia, și în Bihor, la Tria. Neoficial, s-a aflat că acolo NIS Petrol folosește pentru extracție procedeul fracturării hidraulice, adică exact acela care a declanșat celebrele proteste de la Pungești.

Tot de Gazprom se leagă și dezastrul de la RAFO Onești. Foarte mulți ani la rând, RAFO Onești a fost considerată o imensă „gaură neagră” care a înghițit

În 2006, Balkan Petroleum, firma deținută pe atunci de Marian Iancu, a vândut pachetul majoritar al RAFO către Petrochemical Holding, companie deținută de rusul Iakov Goldovskiy. Inițial, acesta a investit circa 600 milioane de euro, ca să evite falimentul rafinăriei căreia i-a achitat datoriile la stat. Atunci, rusul intenţiona să transforme rafinăria într-o mare unitate petrochimică şi s-o integreze într-un complex care să cuprindă RAFO, Petrochemical Argeş, Oltchim Râmnicu Vâlcea, o parte din Carom Oneşti şi Chimcomplex Borzeşti. În această idee a cerut, de la statul român, garanții pentru un credit de 330 milioane de euro. Cererea i-a fost însă refuzată. Iar asta a dus RAFO Onești, în insolvență, la un pas de faliment. De fapt, dezastrul de la RAFO a fost o afacere deosebit de complexă. O afacere în care rusul Goldovskiy nu a acționat chiar ca un „asasin economic” veritabil. Acolo a fost implicat și factorul politic românesc, motiv pentru care, la un moment dat, întregul scandal s-a numit „Jafo- RAFO”.

O balanță economică interesantă

Pe vremea SOVROM-urilor, circula o vorbă amară care descria exact relațiile „frățești” cu URSS: „Noi le dăm grâul, iar ei ne iau petrolul”. Ei, asta era pe vremuri. Acum, după ce am revenit în capitalism, balanța economică ruso-română s-a mai echilibrat într-o oarecare măsură. Evoluția investițiilor rusești în România, derulate mai ales prin firme presupus private, este greu de urmărit. Iar asta cu atât mai mult cu cât majoritatea lor s-a făcut prin companii cu sediul social în alte țări. În mare, se consideră că exporturile rusești în România se ridică la circa trei miliarde de dolari. În schimb, exporturile României în Rusia ar fi de numai 1,3 miliarde de dolari. Iar asta aduce țării noastre un deficit de circa 1,7 miliarde dolari.