Într-unul din episoadele trecute ale drumurilor prin cuprinsul provinciei noastre am depănat povestiri despre „Perla Banatului”. Pe bună dreptate Buziașul și-a meritat acest renume ce nu era doar o simplă fală locală ci reflecta realitatea locului. Târgușorul devenit oraș oferea o stațiune balneară cu băi ce oblojeau cele mai felurite suferințe cu nimic mai prejos decât celebrele Baden-Baden ori Karlsbad (Karlovy Vary) sau mai apropiatele Herculane.

Așezarea este cunoscută, conform unor cercetări atente, încă de pe vremea romanilor, sub denumirea de Ahibis. Acest loc se afla undeva în lunca Timișului pe actualul loc al orașului sau destul de aproape de acesta.
Atestarea documentară este mai apropiată de zilele noastre din secolele XIV – XV. Datorită condițiilor naturale favorabile, cu bogate izvoare de ape minerale dar și un climat blând, Buziașul a fost recunoscut ca centru balnear.
În susținerea vechimii așezării și a apelor sale tămăduitoare stau părerile întemeiate ale câtorva savanți ce au studiat locurile.
Trei dintre cei mai cunoscuți specialiști, botanistul Alexandru Borza și arheologii Dumitru Tudor și Liviu Mărghitan, și-au exprimat opinia că apele minerale de la Buziaș erau folosite încă din vremea Imperiului Roman.

Alexandru Borza afirma la 1943:
„Buziașul a fost cu certitudine cunoscut și exploatat, căci s-au aflat acolo conducte de apă romane si cărămizi. Numele roman al localității nu ne-a fost transmis”.
Profesorul Dumitru Tudor scria la 1968 că:
„Avem dovezi arheologice că în epoca romană s-au folosit în Banat și apele minerale de la Buziaș. În preajma izvoarelor minerale se înjghebase o mică așezare balneară, dovedită astăzi prin zidării, conducte de teracotă, monede, cărămizi, sculpturi și inscripții pe piatră, din păcate toate împraștiate, fără a fi studiate în prealabil”, (Orașe, târguri și sate în Dacia romană, București, 1968, p. 55).”
Arheologul Liviu Mărghitan susținea că Buziașul și Băile Herculane:

„au fost căutate în antichitatea daco-romană pentru condițiile lor speciale, curative… Resturile de clădiri, părți din conducte de apă, monumente de piatră, țigle și monede, semnalate aici încă din secolul precedent, lasă să se întrevadă existența unei stațiuni de tratament din secolul al XIII – lea e.n.”
Redescoperirea zăcământului hidromineral (apa minerală dar și bioxidul de carbon) s-a produs între anii 1796 – 1805 având un rol deosebit de important în evoluția așezării, întrucât în 1811 s-a deschis primul sezon balnear organizat, totodată înființându-se Stațiunea Balneară. Valoarea terapeutică a apelor minerale a devenit cunoscută în scurt timp atât în Ungaria cât și în țările vecine, Buziașul fiind „locul cel pentru izvoarele cele tămăduitoare și într-alte stăpâniri cunoscute și unde oamenii din locuri însămnate și îndepărtate se adună”.

La 1816 a început amenajarea primelor izvoare, bazele stațiunii balneare fiind construite în 1819. Pentru prima dată, apele minerale au fost valorificate pentru tratament în 1838, de către balneologul sârb Georgije Čokrljan (Gheorghe Ciocârlan). În 1839 a fost declarată stațiune balenară.
Ca o recunoaștere a importanței stațiunii, Buziașul a fost, între 22-26 august 1886, gazda celui de-al XIII-lea Congres al medicilor și naturaliștilor din Ungaria și Transilvania, la care au participat specialiști din Europa și Asia. O altă dovadă a prestigiului de care se bucura stațiunea este vizita făcută, în Septembrie 1898 de împăratul Franz Josef și moștenitorul tronului prințul Franz Ferdinand.
Datorită apelor sale, apare în marile enciclopedii ale lumii, precum aceea a savanților italieni M. Messini și C.G. Lollo „Aque minerali del mondo” sau „Precis d`hydrologie” a omului de știință francez A. Morette, impunându-se pe plan național și în străinătate.

Dezvoltarea ulterioară a stațiunii a fost marcată de descoperirea în anul 1903 a stratului acvifer artezian, ce a permis introducerea tratamentului maladiilor cardiovasculare prin cură externă (băi în apă minerală puternic carbogazoasă încălzită).
Între 1903 – 1907 sunt forate 12 izvoare de adâncime și se construiește fabrica de îmbuteliere a apei minerale. În 1911 este declarată oficial stațiune balneoclimaterică de interes național.

După Unirea Banatului cu Regatul României, își menține statutul de stațiune balneară de tratament cardio-vascular și devine reședință de plasă. Este declarat oraș în 1956. În anii ’60 activitatea economică se diversifică, sunt create mici industrii ușoare și alimentară. Crește atât populația cât și suprafața orașului. Se construiesc cartiere de blocuri, vile și hoteluri pentru stațiune.
În limitele stabilite în anul 1968, teritoriul orașului are o suprafață de 105,2 Km2, pe care trăiesc 7.023 locuitori. Altitudinea medie a orașului este de 128 m.
Conform recensământului efectuat în 2021, populația orașului Buziaș se ridică la 6.834 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2011, când fuseseră înregistrați 7.023 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (82,1%), cu minorități de romi (4,32%), maghiari (1,84%) și germani (1,21%), iar pentru 9,82% nu se cunoaște apartenența etnică. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (76,95%), cu minorități de romano-catolici (5,47%) și penticostali (4,48%), iar pentru 10,39% nu se cunoaște apartenența confesională.

La marginea parcului, pe o tăbliță roșie, stă inscripționată legenda acestor locuri:
„E mult de atunci. Pe locurile acestea trăia liniștit Moș Bâzieș. El a fost stăpân și peste locul cu buturuga, bătrână și ea, din care sărea apa spumegând. Toți locuitorii din apropiere și depărtări veneau să-și astâmpere setea cu apa răcoritoare.
Frunți brăzdate de gânduri, griji, dureri și zbuciumări sufletești, toate-toate își găsesc leacul în înțelepciunea și în izvorul lui Moș Bâzieș.
În taină se șoptea că Moș Bâzieș a răsărit din spuma izvorului și tot așa nimeni nu știe să spună când s-a sfârșit…”

Sunt demne de vizitat câteva locuri și obiective ce amintesc de strălucirea vechii stațiuni.
Zona cu parcul și colonada imperială, unică în Europa ca lungime (510 m), locul preferat de promenadă al împărătesei Elisabeta în secolul al XIX-lea. Cuprinde un întreg ansamblu de monumente istorice format din Hotelul „Bazar”; Hotelul „Grand”; Cazinoul; precum și un parc dendrologic cu o suprafață de peste 20 hectare, oază de liniște și relaxare, cu numeroase specii rare de arbori seculari, cel mai important fiind platanul. Arhitectura este remarcabilă, în stil turcesc, bizantin, unică în România. Singurele promenade similare din Europa se găsesc în Karlovy Vary și în Baden-Baden.
Ștrandurile cu apă minerală din stațiune (1874), primele de acest gen din Europa;
Izvoarele minerale ,,Moș Bâzieș” (1984), Mihai și Iosif;
Buveta ,,Izvorul Sănătății” din centrul stațiunii;
Muzeul Balnear Buziaș, primul muzeu de acest gen din România. Cuprinde exponate din ceramică tracică, vase din Neolitic, numeroase fotomontaje;
Colecția de artă populară ,,Iulia Florea Troceanu”, ce cuprinde piese unicat, caracteristice artei populare bănățene;
Biserica Romano-Catolică din localitate, declarată monument istoric;
Lunca Timișului (sit de importanță comunitară inclus în rețeaua europeană Natura 2000 în România).

Dar nu trebuie uitate nici viticultura din zonă. Deși vinurile din aria viticolă dealurile Buziașului au avut un bun renume, ani întregi paragina a lovit fără milă. Abia de câțiva ani se încearcă o revitalizare a podgoriilor de la Silagiu.
Silagiu și Bacova sunt chiar parte componentă administrativă din comunitatea Buziașului, conform Legii nr.2/1968.

Silagiu colocvial Silaj, (în maghiară Nagyszilas colocvial Szilas), este o localitate componentă a orașului Buziaș din județul Timiș, Banat, România. Silagiu are un hotar deluros, foarte productiv, în care se cultivă vița de vie. Regiunea viticolă din care face parte, cea din jurul Buziașului, constituie unul din cele 5 centre viticole ale Banatului. Cele mai cunoscute vinuri din această regiune sunt: Burgund mare, Merlot, Riesling italian. Este supranumit și „satul așezat pe trei văi”. Localitatea se situează la circa 4 km sud de orașul Buziaș, la poalele de NV ale Dealului Silagiu, la o altitudine medie de 128 m și este străbătută de pârâul Silagiu. Dealul Silagiu are o altitudine maximă de 324 m.
Silagiu este un vechi sat românesc consemnat pentru prima dată în 1406, într-un document care apare în lucrarea „Geografia medievală a Ungariei de Sud” a lui Millekes Bodog, sub numele de Zyluas. În acest document, se atestă că în anul 1406, Istvan Himfy, proprietar al Bozos-ului (Buziașului) se judecă cu Iacob, cneaz de Zyluas.
Atestat din nou în 1650 cu numele de Zilagy. Inițial au existat mai multe cătune mici, răsfirate datorită frecventelor incursiuni turcești. În tradiția satului s-a păstrat legenda care spune că preotul Zilagi sau Silagi, venit din Ardeal, a întemeiat Silagiul. Altă versiune vorbește despre un haiduc din Sălaj, cu numele de Moise Silăgeanu sau Sălăgeanu, care ar fi unificat cătunele răsfirate într-un singur sat. Helmut Wettel, în lucrarea „Der Buziascher Bezirk” (Plasa Buziaș), presupune că denumirea satului este slavă, derivată fie de la slavul Syla (stâlp, coloană), fie de la Zil (țambal) sau Silva (prună), însă nu prezintă dovezi istorice concludente care să susțină această presupunere.
În timpul ocupației otomane a Banatului, până la 1659, Ținutul Lugojului, din care făcea parte și Silagiu, a aparținut Principatelor Transilvaniei. Satul apare menționat în documente fiscale transilvănene, însă nu există multe informații detaliate despre soarta satului din această perioadă. S-a aflat însă în apropierea delimitării dintre zona otomană și cea imperială, ceea ce a avut repercusiuni asupra evoluției sale.
După cucerirea Banatului de către austrieci, s-a ținut o conscripție (recesământ) de către noua administrație, în 1717. La această conscripție, apare și satul Sillage, cu 60 de case, aparținând în districtul Ciacova. Biserica ortodoxă, din lemn, a fost construită în 1720, ceea ce atestă continuitatea și românitatea satului.
După revoluția de la 1848, Imperiul habsburgic se reorganizează sub guvernarea absolutistă. Banatul devine Voivodina Sârbească și Banatul Timișan, cu limba oficială germană. În nou organizare administrativă, Silagiu aparținea de circumscripția Buziaș. În 1853 a fost construită biserica nouă, cu hramul „Înălțarea Domnului” iar între 1840-1850, aici s-au așezat coloniști germani și maghiari. În perioada 1863-1864 majoritatea familiilor au trecut de la cultul ortodox, aflat sub jurisdicție sârbească, la Biserica Română Unită, datorită înființării Episcopiei de Lugoj, cu conducere românească. Puține familii au rămas la cultul greco-oriental. Uniții au preluat școala ortodoxă și proprietățile sale, precum și capacitatea de colectare a simbriei. Între 1872-1873 uniții au construit biserică proprie.
Epidemia de holeră din 1873 a făcut peste 300 de morți. În 1892 devine comună, cu notar propriu; era o așezare mare, cu un grad ridicat de dezvoltare. Avea deja o moară cu aburi, o societate de credit iar populația trecuse de 2.000 de locuitori. Începutul secolului XX a reprezentat perioada de maximă dezvoltare. A urmat Primul război mondial în care au murit 72 de silăgeni. La Adunarea din Alba Iulia care a stabilit Unirea cu România, au participat 5 silăgeni.
Un alt eveniment ce a influențat viața locurilor a fost cutremurul din anul 1988, cu epicentrul lângă Buziaș, care a afectat mai multe case din zonă, inclusiv din Silagiu.
Tradiția viticolă
Între 1840 – 1850 s-au stabilit câțiva coloniști maghiari și germani, de meserie viticultori. Tradiția viticolă este însă mai veche. Sigismund Ormos deținea la 1825 patru lanțe de vie și o casă, pe care le-a vândut în 1857. În însemnările sale, el vorbește despre perioadele când mergea împreună cu localnici la munca viei. În decursul secolului XIX activitatea viticolă s-a intensificat. S-au plantat soiurile Cadarcă, Majarcă, Roșu bătut, Slancamenca, hibridul „Otella”.
În 1888, o epidemie de filoxera bântuie toată Europa și ajunge și în zonă și timp de trei ani, distruge toată vița de vie. Timp de 7 ani terenurile afectate rămân pustii. În 1895 se reia cultura viței de vie. De data aceasta se aduc soiuri americane, mai productive, mai rezistente la boli și imune la filoxera. Se plantează soiuri nobile: Riesling italian, Creața, Muscat Ottonel, Muscat Hamburg, Schiller alb și roșu, Razachel, Silvaner.
Viile sunt cumpărate de proprietari din Timișoara, Lugoj, Buziaș, Vârșeț și chiar Budapesta. Productivitatea crește iar vinul de Silagiu începe să devină apreciat și căutat. În consecință, suprafața cultivată cu viță de vie a crescut, localnicii au început să se specializez în domeniu, astfel încât fiecare familie avea cel puțin o vie proprie. În 1919 Silagiu avea circa 579 ha de vie. Vinurile de Silagiu au fost pentru mult timp cele mai apreciate din regiune. În perioada comunistă viile au fost preluate de stat, producția a fost industrializată, s-a înființat un mic combinat. Acesta nu a supraviețuit perioadei de tranziție. Tradiția viticolă s-a păstrat și azi, însă la o scară mult redusă.
Caracterul românesc al satului reiese atât din documentele vechi cât și din primele date statistice moderne care au început să fie culese de administrația imperială în secolul XIX. Reiese astfel că la recensământul din 1880, în Silagiu locuiau 1.870 de suflete, dintre care 1.691 români (90%). Restul populației era format din maghiari, germani și alții. Maghiarii și germanii s-au așezat aici după 1840 ca meșteri viticultori. Populația a crescut până în perioada înainte de primul război mondial. Numărul maxim de locuitori s-a înregistrat la recensământul din 1900: 2.2240 locuitori. În decurs de un secol, populația s-a înjumătățit. În prezent ea numără un total de 893 locuitori (2002), din care 99% români.