Primul scriitor a intrat brusc în viaţa mea prin 1966–67, la Sânnicolau Mare, în timpul unei ore de literatura română. Era cam scund după standardele mele de la acea dată (clasa a şasea) şi purta o şapcă asemenea răposatului Gheorghiu-Dej. Nu mai ştiu ce păr avea fiindcă, înainte de a ne vorbi şi citi din creaţia lui, ne-a spus că e curent şi că va rămâne cu şapca pe cap. Am recitat şi eu o poezie tocmai apărută într-o antologie judeţeană a Casei Pionierilor unde mai semna şi Simona Grazia Dima. Cred că atunci era fără Grazia.
În clasa a XI-a, la Jimbolia, a venit prozatorul Ion Velican cu o carte frumos intitulată Soarele se uită înapoi. A prezentat directorul Liceului, prof. Dumitru Bârsilă, fratele viitorului poet Mircea Bârsilă. Din sală, prof. Alecu Costea ne-a făcut semn că nu sunt prea grozave textele. El era celebru în Jimbolia fiindcă avusese primul Renault Gordini, pierdut în urma descărcării armei de vânătoare în interior. Eu am cumpărat cartea contra sumei de 2 lei şi 80 de bani pentru a primi o dedicaţie pe ea.
Un an mai târziu, poate doi, l-am văzut pentru prima oară pe dl Ion Arieşanu, redactor-şef al revistei „Orizont”. Era vara lui 1975 şi îmi amintesc anotimpul fiindcă cineva din public a spus că tânărul brunet, cu plete, era fala Filologiei timişorene, iar eu am observat că avea tenişi albi, de inorog. Ne aflăm, stimaţi cititori, la Librăria „Eminescu”, unde se lansa romanul Prietenul pe care îl caut pretutindeni. Am cumpărat cartea, am stat la coadă şi, atunci când am ajuns în faţa autorului, i-am spus, emoţionat, că voi da admitere la Filologie. Domnul Arieşanu mi-a scris aşa: „Viitorului profesor de ţară…” Ca prin vis îmi mai amintesc că un cineva l-a întrebat pe dl Paul Eugen Banciu: „pe când romanul tău, Paul?”. (Tenişii albi erau proprietatea lui Marian Odangiu!)
Aşadar, am intrat la Filologie, după cum aţi sperat. Printre colegele mele de an, Violeta Dumbrăveanu, fiica poetului Anghel Dumbrăveanu, redactor-şef adjunct pe atunci al revistei „Orizont” și președintele filialei Uniunii Scriitorilor. În a doua practică de vară, în 1977, Sorina Ioanovici (viitoare și Jecza), Vanda Sitescu, Violeta şi cu mine mergem la revista cu pricina. Intrăm în sala de cenaclu şi pe mâinile criticului Cornel Ungureanu. Sunt atât de emoţionat încât mă trezesc fericit atunci când primesc spre cronicare Victor Tulbure, În lume nu-s mai multe Românii, şi un volum de Petre Got, la fel de prost. Revin plouat la căminul 16, unde mă aşteaptă Mircea Mihăieş şi Bazil Popovici. Mircea va fi trimis tot acolo de Marcel Pop Corniş, iar Bazil ştie mai multe, fiindcă i-a fost elev Doamnei Ungureanu. Îl admiră pe Dl Ungureanu fără bemoli şi ne citează mereu analiza la Cartea de la Metopolis. Ceva cu un cerc.
Termin facultatea în 1979, ajung „profesor de ţară” la Gătaia. În 1981, e scos la concurs postul de corector la „Orizont”. Tatonez şi eu postul. Bebe Costinaş pleacă de la ARIA şi devine corector acolo. Peste un an, în trenul de Reşiţa, prozatorul I.D. Teodorescu îmi spune că e un post liber de corector la „Drapelul roşu”. Nu credeţi, dar eu citeam atunci Amintirile unui fost corector, de Petre Stoica, ce tocmai apăruse la „Cartea românească”. Am fost patru ani corector, iar în 1994, l-am cunoscut pe Don Pedro Stoica. Așa.