Piața Libertății din Timișoara a devenit, prin forța conjuncturii ce a voit o modernizare și o aliniere la tendința de centru pietonal, mult mai aerată și lipsită de elementele vegetale de ceva vreme. Abia acum localnicii noștri grăbiți au început să vadă mai bine și clădirile din jur. Dar, ca în multe alte cazuri, a vedea mai  bine nu înseamnă automat că e de bine ce se vede. Clădirile monumentale din acest habitat își arată vârsta și vicisitudinile ce au trecut peste ele. Cea mai mare parte a locuitorilor orașului au auzit de Primăria Veche, chiar dacă nu pot să localizeze sau să dea mai multe amănunte despre această denumire.

Clădirea masivă ce ocupă toată latura nordică a pieței este cunoscută cu acest nume. Ironia face ca la începuturile ei să fi fost cunoscută drept Primăria Nouă. E ciudat că doar în mai puțin de trei sute de ani un edificiu să îmbătrânescă atât de subit și să-și piardă supranumele de tinerețe.

Povestea începe, ca mai toate ce se leagă de Timișoara, cam odată cu retagerea administrației otomane și cu preluarea orașului de către trupele imperiale habsburgice. În perioada în care provincia a fost un vilayet al Semilunei, populația locală băștinașă, atâta câtă a mai rămas, a avut o oarecare autonomie administrativă. Stăpânirea turcă era foarte interesată de colectarea birurilor și în rest nu se prea implicau direct în problemele „ghiaurilor”. Populația din Cetate, dar mai ales din suburbia, formată în majoritate din sârbi, români dar și alte nații de religie ortodoxă se supuneau unei administrații proprii, așa numita „Primărie Rasciană” (sârbă). Cu toate că se numea sârbă, de fapt se ocupa de toate etniile ce țineau de biserica răsăriteană. Abia în perioada Iluminismului a început să se acorde importanță noțiunii de națiune în sens etnic. Până la acea epocă era mai puternică legatura cu ritul religios dacât cu naționalitatea.

După anul 1716 noii conducători habsburgi au continuat să ofere aceleași drepturi locuitorilor. Așa a continuat administrarea „sârbă” și sub noua stăpânire.

În urma cuceririi orașului a început și schimbarea compoziției etnice a populației. Au apărut noii coloniştii catolici, preponderent din spațiul germanic, care au obţinut dreptul aproape exclusiv de a locui în interiorul Cetății. Ei cer conducerii militare să încuviințeze o primărie a lor. Astfel apare și o primărie germană, lucru ce ar părea neobișnuit celui ce gândește din perspectiva actuală.

Destul de grabic, între anii 1731-1734 este construită clădirea Primăriei. Pe acest loc se spune că înainte de 1716 ar fi fost o baie turcească. Lucru destul de improbabil, de vreme ce arheologii au scos la lumina o altă baie la doar câțiva metri mai departe în sud-estul pieței.

La data de 24 decembrie 1731, primarul Peter Solderer a așezat piatra de fundament, la șantierul viitoarei primării germane. Unele surse consemnează că edificiul a fost terminat în 1734. Asa cum era obiceiul pe atunci, dar care s-a perpetuat până în zilele noastre, e foarte posibil să se fi lucrat la clădire și în anii de după terminarea oficială. Unele documente dau anul terminarii 1736. Poate că după ridicarea și finisarea sumară a clădirii să mai fi continuat unele lucrări suplimentare de finisaje și adăugări de elemente de decor.

E cunoscut ca reper exact că la 15 februarie 1735, în clădirea noii primării a avut loc alegerea primarului. Pentru meritele sale a  fost reales din nou Peter Solderer. Din acest moment edificiul se va numi „Primăria Nouă” sau „Germană” pentru a se diferenția de cea veche sârbească aflată undeva mai în nordul Cetății. Cea sârbă a funcționat mulți ani și în clădirea de azi a liceului german „Nikolaus Lenau”.

Clădirea este concepută pe trei nivele: un parter jos la nivelul pavimentului stradal şi două etaje înalte. Fațada parterului este mai puțin ornamentată și are rol vizual de postament al coloanelor de la etajele superioare. Deasupra porţii monumentale se află un balcon cu feronerie din metal forjat  şi patru ferestre arcuite ce se desfăşoară pe cele două etaje. Toata fațada clădirii este fragmentată de numeroase casete delimitate de pilaştrii, fiecare casetă conţinând două ferestre dispuse pe verticală. În spatele acestor ferestre monumentale se află vechea sală de şedințe, ce a mai avut în timp și alte funcțiuni.

Clădirea este compusă din două părți, ce astăzi par un întreg unitar, nu un ansamblu din două clădiri disticte.  Partea mai veche a avut dintru început o fațadă destul de simetrică, având poarta ca ax de referință. Partea din dreapta clădirii este mai nouă. Și a fost la început o clădire independentă cu locuințe particulare. Aici s-ar fi aflat pe timpuri, la etaj, pe fațadă, un ceas solar. Ca stil arhitectural clădirea este cel mai apropiată de cel eclectic, dar are și elemente clasiciste și unele de renaștere, tipice pentru perioada de la  jumătatea secolului al XIX-lea, când s-a făcut renovarea cea mai masivă.

Pe frontispiciul clădirii, este reprezentată stema și sigiliul orașului, primite de comunitatea germană, reprezentând o cetate puternic apărată cu bârne de lemn dar cu o poartă deschisă. Poarta este străjuită de două turnuri de apărare. În extrema dreaptă, pe frontispiciu, se observă imaginea unei porţiuni din palisadele zidurilor  turceşti  întrerupte de cea ce pare „poarta prinţului Eugen”. În timp, Primăria mai suferă câteva transformări.

Din anul 1781 își capata titulatura de Primărie a Oraşului Liber Regal al Timișoarei. Iar imediat în anul următor, 1782, trece printr-un amplu proces de reparații destul de profunde ce pot fi considerate chiar o reconstruire a clădirii sub conducerea arhitectului Josef Aigner. Acesta îi dă caracterul de clădire de tip renașterea italiană. Tot acum se modifică și stema orașului ce arată caracterul de oraș liber. În timpul asediului din timpul revoluției maghiare de la 1848 suferă masive distrugeri din pricina ghiulelelor de artilerie ce o ating în mai multe locuri. În perioada 1848-1849, comandantul cetăţii, baronul Georg Rukavina von Vidovgrad, atunci cu gradul de feldmareșal-locotenent, dă ordin să se amplaseze două tunuri încărcate în faţa primăriei, pentru intimidarea populaţiei civile, să nu întreprindă „gesturi necugetate” adică să trecă de partea revoluţionarilor maghiari. Nu se știe ca acestea să fi fost folosite, spre deosebire de cele de pe fortificații, ce au bubuit aproape continuu timp de peste o sută de zile.

O altă renovare are loc în anul 1853. Cu acest prilej se înlătură urmele bombardamentelor iar clădirea își primește noua faţadă, cea existentă până în zilele noastre. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au mai fost câteva reparații, dar nu au influențat stilul și proporțiile generale ale edificiului.

Controversata inscripție turcă de pe fațada Primăriei

În partea dreaptă a porții de intrare se află o inscripţie ce atrage atenția în mod deosebit. Este foarte spectaculoasă prin literele arabe foarte frumos caligrafiate. Mulți s-au grăbit să-și dea cu părerea și să interpreteze în fel și chip arabescul. Se spune, fără date foarte certe, că ar fi în limba turcă și ar spune cam așa: „Anul ridicării acestei băi, din timpul de groază sub Ibrahim Ehan, Hedşa 1053”. Destul de aproximativ și fără a fi cercetată de adevarați specialiști în paleografie osmană.

Majoritatea cercetătorilor consideră că inscripţia se referă la baia turcească existentă pe latura de est a pieţei. Dar fără dovezi serioase. De fapt, înscrisul nu este în limba turcă ci în dialectul osman vorbit din secolele XVI-XVII. Ceea ce este foarte diferit de limba turcă modernă. Era o limbă arhaică, plină de cuvinte și expresii de origine persană și arabă ce aveau în epocă statutul de limbi culte vorbite de înțelepții de la cancelarii.

Inscripţia este de fapt unica mărturie a stăpânirii otomane existentă în oraş, aflată în circuitul public. Cele alte câteva piese muzeale se află depozitate la Muzeul Banatului.

Scriitorul Dan Toma Dulciu aduce o nouă și mult mai pertinentă variantă de traducere a vechii plăci otomane. Din postura sa de „detectiv literar” dar și de specialist al dreptului islamic face o aducere la realitate a datelor de pe tabliță. Dânsul se bazează și pe opinia marele orientalist Aurel Decei ce a infirmat această teorie, cu baia, în urmă cu câteva decenii, considerând-o eronată. Ce folos, însă, legenda băii turceşti persistă. Tot in favoarea afirmațiilor sale, scriitorul aduce și câteva elemente din cronica lui Evlia Celebi. Acesta descrie cele văzute în trecerea sa prin „vilayatul” Timişoara: „Cetatea are 5 porţi. Prima este „ Poarta Azapilor”. Aceasta avea următoarea inscripţie: „Oricare duşman ar nutri gând rău faţă de această cetate va fi înfrânt de sabia oamenilor lui Allah. Abidi Hatif -I – Kudsi a spus data: Slavă lui Allah ! Cetatea cea mare (s.n.) s-a săvârşit în anul 1052” . Astfe,l se știe cu exactitate măcar anul la care se finalizează cetatea otomană.

„Ca urmare, credem că piatra pe care o admirăm astăzi este doar un fragment din textul integral, şi anume doar partea finală a acestuia, respectiv cel care menţionează data construcţiei. Cu toate acestea, informaţia transmisă de textul în cauză este esenţială, întrucât stabileşte identitatea construcţiei, perioada în care a fost finalizată, precum  şi numele sultanului, sub a cărui domnie a avut loc zidirea edificului” spune Dan Dulciu.

După lungi și laborioase cercetări, specialistul afirmă că  textul inscripției, precum și traducerea acesteia:

تاريخ بناء  قل كبر

زمان صلطان ابراهيم خان

١٠٥٣

se citește în turcește astfel:

”TARIH BINA KALE KEBIR

ZAMAN SULTAN IBRAHIM KHAN”

1053

Traducerea în limba română:

DATA CONSTRUIRII MARII CETĂŢI:

ÎN VREMEA SULTANULUI IBRAHIM KHAN

1643

„Așadar, nici vorbă de baie turcească,  sau de  „vreme de groază sub Ibrahim Ehan”, ori alte aserțiuni privind datarea cu aproximație a textului, în primele decenii ale veacului al XVII-lea. Coroborând datele amintite de Evlia Celebi cu data acestei inscripții, avem un tablou concordant asupra locului unde a fost postată inițial acea inscripție (pe zidurile MARII CETĂŢI a Timişoarei),  a datei 1643, precum şi numele cârmuitorului din acea epocă: Sultanului IBRAHIM KHAN” conchide Dan Toma Dulciu.

Este una din multitudinea de opinii. Dar se pare că se apropie cel mai mult de adevar.

Una din renovările ce trebuie menționată este și cea din 1935, ce a mai împrospătat fațadele clădirii. După anul 1949, când „Primaria Nouă” din secolul al XVIII-lea nu a mai corespuns cerințelor orașului, sfatul popular (așa s-a numit consiliul local în perioada comunistă) s-a mutat în clădirea fostului liceu comercial de vis-a-vis de cinematograful Capitol. Aici se află și în zilele de azi. Așa a devenit brusc edificiul din Piața Libertății din ”Primăria Nouă”,  „Primăria Veche”.

În zilele noastre „Primăria Veche” este sediul mai multor instituții ca Facultatea de Muzică, ce folosește fosta sală de şedințe și baluri ca sală de concerte, cu numele de Orpheum. Aici se află, printre altele, și o orgă necesară concertelor studenților. Direcția Agricolă a județului își are aici o seamă de birouri. La parterul clădirii se află de zeci de ani o farmacie cu mobilier destul de vechi și care merită văzută și de cei sănătoși pentru aerul de epocă, evident. Apoteca mai este cunoscută și pentru florile de cactus din vitrină, ce au devenit în timp o adevărată emblemă a locului.

1 de 9