Nu e o poveste de demult la castelul din Berlin, Charlottenburg (construit cândva, pe la 1700, ca reședință de vară a Charlottei de Hanovra, soția regelui Frederic al III-lea), ci este una actuală, în satul timișean Charlottenburg, din comuna Bogda (construit și el prin 1772, de către coloniștii șvabi, numit așa după numele unei alte Charlotte – soția ducelui de Aldringen, Guvernator atunci al Banatului),

Satul este însă, prin sine, o perlă dintr-o diadema regală a Timișului – un sat declarat monument istoric pentru forma unică circulară în România. Un sat care nu „se dă rotund”, ci chiar este, la propriu, „rotund”!

Pentru bănățenii din tată-n fiu, istoria satului Charlottenburg e bine cunoscută. Pentru ceilalți, din exterior, numele pare misterios, cu parfum de poveste imperială, așa cum sună și alte nume germane ale unor sate timișene, ca Liebling, Aldringen, Lenauheim, Bethausen. Gottlob („Slavă Domnului”), întemeiate pe vremea stăpânirii austriece, în urma colonizării.

Privit de sus, pare un străvechi ceas astronomic, ori ca un antic sanctuar amfiteatru precum cel de la Sarmisegetuza, ca un cerc cu forțe magice, de captare a unor energii cosmice, dacă n-ai ști că sigur a fost construit astfel în timpul Mariei Terezia, pentru coloniști șvabi aduși din Tirolul de Sud (Trentino), Lorena si Baden-Wurttemberg.

Între timp, șvabii au plecat în Germania și mai revin eventual nostalgici de Sărbători.

Dacă pe vremuri singurul român din sat era jandarmul, acum singurul șvab rămas mai este nea Peter Trimper, memoria vie a istoriei locului.

De la începuturile satului, au trecut 250 de ani.

În anul de grație de acum, 2022, într-o zi de decembrie, la Școala din Charlottenburg (nu la aceea veche, din 1821), ci la una nouă, construită alături, ne așteptau 16 copii, pentru o activitate comună de pictură, cu elevi din Timișoara.

Ca drumul să fie chiar ca-ntr-o poveste de iarnă, a început de dimineață prima ninsoare din iarna lui 2022, și ningea ca-n poveștile lui Andersen, prima zăpadă, cea de Charlottenburg.

Satul se află la 40 km de Timișoara, printre dealuri, pe drumul spre Lipova (cu vestita mănăstire Maria Radna). Trecem pe lângă domeniul Murani (asta poate fi o altă istorie tainică de altădată), trecem de Mașloc, apoi de Remetea Mică, cu cupola colorată a bisericii ortodoxe ucrainiene drumul alunecă apoi pe lângă fațada și turla de lemn a bisericii române, și când intrăm în Charlottenburg, ne oprim tot lângă o turlă, a bisericii din sat, căci alături se află școala.

Dacă școala la 1821 avea „o putere didactică”, se pare că și acum e la fel, un cadru didactic: învățătoarea născută în Tomești, dar navetistă de la Timișoara, Adina Seleșan, care practică acel invățământ simultan, o clasă cu 16 copii – de la zglobia Ana-Maria de 7 ani, din clasa pregătitoare, la cei de 10-11 ani, din clasa a IV-a, dintre care doar câțiva sunt din sat, ceilalți sunt aduși cu microbuzul școlar din satele învecinate, Aldringen, Buzad .

Când copiii ajung în clasa a V-a, schimbă naveta, la școala din Mașloc, căci aceasta e realitatea actuală a satului, ca în mai toată țara, depopularea. Multe case au devenit „vikendițe”- .sezoniere „case de vacanță”.

Prima dată am auzit despre ineditul acestui sat într-un noiembrie 2021, la vernisajul unei expoziții de fotografie a lui Constantin Duma, cu o parte tematică, Charlottenburg, într-un proiect al Asociației Miltonia.

Impresionaseră fotografiile, unele făcute de sus, parcă dintr-un zeppelin, dintr-un elicopter ori mai la modă dintr-o dronă, într-o vizualizare clară a aranjamentului caselor, nu alandala, ci minuțios sistematizate parcă în cercuri concentrice. Ca o cazemată, ori zidurile unei fortificații în fața invaziei dușmane, apărând în centru biserica și școala (pilonii din străbuni ai vieții spirituale a unui sat) și apoi casele în jur, razant una lângă alta, dreptunghiuri egale, ca soldații în front aliniați în careu, ori întreg satul în cerc, la Sfatul Înțelepților.

În culorile pastelate ale peisajului, domina un cal alb păscând liniștit în haloul acela verde, singur între iarbă și case: parcă locuitorii se retrăseseră, lăsându-l doar pe el, imperial, în centru, calul unui Făt-Frumos din poveste, care vine la prințesa Charlotte, ținând in mână emblema satului – un soare cu razele radiind spre hinterland-ul grădinilor din spatele caselor. Păreau ca o pictură nonfigurativă cu arabescuri geometrizate à la Kandisky ori Georges Braque.

&

Acei 16 copii ne așteptau în sala de clasă pregătiți pentru o poveste de pictură.

De astă dată, Asociația Miltonia, pe lângă artistul fotograf Costantin Duma, s-a asociat cu Liceul de Arte Plastice din Timișoara, reprezentat printr-o trupă entuziastă, eleve din clasele a X -a și a XI-a, coordonate de directoarea Liceului, prof. dr. Dana Miclăuș-Mercea și de prof. Mihaela Furdea, ambele membre UAP – Uniunea Artiștilor Plastici, Filiala Timișoara.

Era parcă o continuare a poveștii începute în noiembrie 2021, prin acele fotografii de atunci, care acum servesc drept materiale didactice: vizualizau pentru copii, ca bază, drumurile în cercuri concentrice, cu cele trei ieșiri/ intrări prelungite spre exterior, spre lumea largă, cu casele, cu acoperișurile roșii și peretii albi, ca niște raze ale unui soare ancestral, în centru biserica și școala, apoi în cercul mai larg casele ca învelișul ocrotitor al faldurilor unei mantii.

S-au folosit aceste fotografii ca model, pentru ușurarea și eficiența lucrului, pentru că era prima dată când copiii nu desenau cu creioane colorate, ci pictau cu acuarele și culori acrilice, cu pensule, În ședința următoare, ori la atelierul de pictură la tabăra de creație proiectată în viitor, vor ști să-și pună creativitatea in acțiune, să-și dea mai mult frâu liber imaginației.

Acum s-au lăsat îndrumați cu încântare de fetele de la Liceul de Arte Plastice, formându-se din start cupluri: Anda cu Ionuț, Paul cu Ariana, Sânziana cu Ana, Gabriela cu Delia, David cu Roxana, Edi cu Paula, Damian cu Daria, și tot așa echipe în duo, ca pentru un dans de polcă, la festinul final.

Au primit câte o pânză deja întinsă și prinsă pe ramă, pensule de diferite mărimi (ca niște bețișoare de Sf. Nicolae), tuburile de culori, o paletă pe care au învățat cum să amestece culorile, ca să obțină diverse nuanțe… și show-ul a început! Cu exclamații, suprize, descoperiri ezitări și satisfacții, timiditate și entuziasm … chiar se amuzau să treacă de la pensula mare la cea mică, să folosească în joacă mai multă vopsea din tub (pentru că doar „ iarba e înaaaltă”!), O fetiță ușor speriată, la început izbucnise în plâns, că ea nu știe să picteze și îi e teamă! La sfârșit a reușit însă chiar două tablouri și întreba cu nerăbdare când va fi următoarea întâlnire!

Au pictat prima dată drumurile, au invățat că amestecând alb cu negru obțin culoarea gri, potrivită pentru drumuri, și dacă mai adagă puțin albastru, obțin un gri metalic, atrăgător pentru asfaltul străzilor.

Au recunoscut unde e magazinul sătesc, ori alte clădiri din fotografii: „Asta e casa lui Bebe, uite, acolo e piscina!” Și-au luat foarte în serios misiunea: „Aici în centru trebuie să facem biserica…dar… nu știu cum se face o biserică!”. „Uite, trebuie mai mare, că are și turlă”. „Ce-i o turlă? A, unde trag clopotele! Acolo m-am ascuns eu odată și am a strigat apoi să mă vadă de sus bunica!” „Și acum?! Cum facem casele cu pensula? Eu stiu doar cu creionul!” Pereții cu alb, acoperișul cu roșu.” „Și ferestrele? O picătură de negru!” O! ce frumos a ieșit! Ce bine-mi pare că mă ajuți!” „Acum urmează copacii! Sunt mulți! Ca un gard! Dar acum nu mai au frunze! A, le facem căzute prin iarbă! ”.

Mai greu a fost pentru cei care au avut o fotografie cu apus de soare! Au învățat cu răbdare cum să amestece culori primare, roșu cu galben pentru portocaliu, un violet din roșu și albastru pe care-l diluau cu apă, cum să întindă culorile să le amestece pastel…

Bineînteles că s-au murdărit pe bluze pe mâini, amuzați de imaginile proprii de arlechin, au întins vopsea și pe bănci și chiar au vărsat paharul cu apă, într-o pictură modernă pe podea, dar la final, a fost tabloul de grup cu pânzele fiecăruia în sus, într-un „Ura!” victorios.

Fiecare voia cu ardoare tabloul propriu acasă, să-l arate părinților, fraților mai mici ori mai mari, cu mândrie. Din explicațiile detaliate, au înțeles că destinul unui tablou este prima dată să prindă viață și faimă într-o expoziție, într-o familie cu celelalte în jur!

La vernisajul expoziției de la Timișoara vor fi primii invitați, ca autori.

Până atunci, la final de activitate glorioasă, fiecare a făcut câte o fotografie cu tabloul trofeu, pentru albumul școlii și al familiei!

„Și ne dau note?!” „Da, cele mai mari note: fiecare vizitator al expoziției va privi tablourile și va exclama entuziast: «Ce copii minunați sunt la Charlottenburg!»”

Maria Nițu