- O amintire despre cum e mai bine să faci greșeli de limbă decât să vorbești ca un filolog. În 2003, am cunoscut unul dintre cele mai interesante personaje politice din afara României. Printr-un șir de coincidențe, am ajuns în preajma dnei Lia Roberts, o româncă plecată din România în SUA undeva prin anii ’70. După ce a reușit să ajungă în importanta poziție politică de trezorier al Partidului Republican din Nevada, ceea ce înseamnă Las Vegas, dna Roberts a fost sprijinită de aproape toată comunitatea românească din SUA să candideze la prezidențialele din România. Atunci când acest lucru a devenit clar, a ales să își lanseze candidatura de la Timișoara ținând cont de încărcătura simbolică a orașului. Așa că, după ce a venit la Timișoara, ne-am întâlnit și m-a rugat să observ cum se exprimă gramatical pe parcursul celor două zile de prim contact cu timișorenii. (Ca să înțelegeți despre e vorba, dna Roberts fusese deja ironizată de presa românească din pricina unor gafe de exprimare.) După două zile, i-am spus un lucru la care nu cred că s-a așteptat: „Sunteți foarte atentă la felul în care vorbiți în loc să vă concentrați la CE spuneți. Nici măcar 10 la sută dintre români nu vorbesc corect românește. Dacă aș fi consilierul dv. de imagine, aș premedita asemenea greșeli. Omul de rând râde de cel care greșește, dar nu îl disprețuiește pe cel care vorbește greșit. Mult mai gravă decât greșeala gramaticală e minciuna, falsitatea, duplicitatea”.
- De ce domnul ministru Valeriu Popa este obligat să vorbească muuult mai bine limba română decât inginerul sau rectorul cu același nume. Sigur, cazul dnei Lia Roberts e unul aparte. Ea plecase de mult timp din România și venea cu o complet altă abordare. Dar îmi îngădui să cred că două observații rămân valabile. Prima: prea puțini români vorbesc (cât de cât) corect limba română. A doua: mai importantă decât corectitudinea gramaticală este onestitatea discursului. Iar cea de-a treia observație, de data aceasta agravantă, se referă la postura simbolică: în contextul actual, ministrul Educației ESTE OBLIGAT prin fișa postului nu să vorbească ultra corect românește, ci să ciripească limba română asemenea unei privighetori.
Necazul dlui Popa însă nu vine nici din emotivitatea de primadonă pe care și-o atribuie cu maximă generozitate, nici din scăpările de limbă pe care, firesc, le face aproape toată lumea atunci când se află în exercițiul exprimării. Necazul domniei sale este că domnia sa se dovedește a fi proprietarul unui lexic sărac, al unei exprimări stângace și al unei viguroase limbi de lemn. Spre deosebire de predecesorul săul, dl Liviu Pop, care va rămâne nemurit în memoria nemiloasă a educației românești drept „ministul genunche”, dl Popa a reușit performanța de a-și asigura porecla postumă încă înainte de a fi depus jurământul. Nimeni nu va mai putea pronunța, de acum înainte, cuvântul „panglică” fără a surâde cu trimitere la actualul ministru al Educației.
Dar nu vă grăbiți să îi acordați circumstanțe atenuante: la nici 5 minute după depunerea jurmântului, dl Popa a izbit fulgerător cu mucii în fasole definitiv atunci când a apreciat că plagiatul nu înseamnă un aspect atât de important față de marile realizări ale învățământului românesc.
Dumnezeule mare, în ce țară ne obligă să trăim PSD-ul?
Pe langa „genunchele lui Livache Pop”, inegalabilul nostru ardelean mai ramane in istorie si prin faptul ca este singurul (la nivel mondial) care „face greseli, dar nu face erori”, dupa cum el insusi ne-a asigurat. Si uite asa ne-am pricopsit cu trei idei filozofice fundamentale: 1. „Sa fie bine ca sa nu fie rau!”, „Iarna nu-i ca vara” si – achizitie recenta – „Putem sa facem greseli, dar nu cumva sa facem erori!”.