Cele câteva săptămâni de izolare impusă (la care ne-au obligat pe noi toți autoritățile foarte competente ale acestui Stat) au scos din tradiționala familie românească … aproape tot ceea ce este mai „bun”. Replici acide pe care EA i le adresează LUI. Răbufniri pe care EL le mestecă între dinți, nu pentru că nu ar dori să-i spună verde în față ceea ce crede despre atitudinea ei (acidă), ci întrucât EL nu are chef ca EA să ridice propria sa aciditate la rang de isterie zgomotoasă, pentru care, ulterior, EL ar fi silit să se rușineze atunci când, ajuns pe casa scărilor blocului în care ei AMÂNDOI locuiesc ori în fața acestui bloc, este nevoit să dea nas în nas cu un alt EL sau o altă EA, foarte asemănători LOR.
Într-o lume normală, acest alt EL ar trebui să fie solidar cu cel care, aparținând aceluiași sex, are o SOȚIE sau o PRIETENĂ acidă, ce-i toarnă – zi de zi, ceas de ceas, minut cu minut – verzi și uscate despre ce mobilă ar trebui schimbată prin casă, ce se va întâmpla, în plină pandemie, cu școala copiilor, ce o să facă EA dacă nu vor mai fi banii de dinainte și când au de gând „ăștia” să ne lase să ieșim pe stradă, fără restricții. Numai că această solidaritate MASCULINĂ nu mai e la modă, îi stânjenește pe bărbați, îi face să se simtă vinovați, pentru că – nu-i așa? – normal este să fii alături de EA oricum, în orice condiții, indiferent de cât de cicălitoare ar fi și cât de egală ar pretinde să fie. Să nu fiu greșit înțeles. Nu fac parte dintre aceia care să creadă că FEMEILE nu sunt egalele BĂRBAȚILOR, implicit al BĂRBAȚILOR LOR. Numai că – atenție, stimate DOAMNE! – și BĂRBAȚII au rămas egalii FEMEILOR, inclusiv ale celor cu care au ales să conviețuiască.
FAMILIA de inspirație corporatistă – de care subsemnatul nu a avut și speră să nici nu aibă niciodată parte – este un eșec cultural și o caricatură a civilizației de care (vai!) suntem atât de mândri. EL muncește 10-12 ore pe zi, la o mare corporație, câștigă binișor, este capabil să restituie, în rate, unul-două credite bancare și îi livrează EI și, desigur, copiilor făcuți cu EA, unul-două-trei concedii pe an, cel puțin la all inclusive. EA, la rândul ei, face la fel. EI se văd puțin, de regulă dimineața, foarte devreme și seara, destul de târziu, iar noaptea, cel mai probabil, dorm unul alături de celălalt și nu unul cu celălalt. Această EA este ceea ce s-ar putea numi O FEMEIE de carieră sau una care FACE CARIERĂ. Cred că, din punct de vedere istoric, filmul acela siropos din anul 1988 (cu Melanie Griffith, Harrison Ford și Sigourney Weaver) reprezintă momentul de la care, în societățile occidentale și, mai apoi, de vreo două decenii, și în societatea românească, a început să se instaleze, insidios, morbul noii FEMEI. Să facem un efort de memorie: în filmul regizat de Mike Nichols, decorul e marcat de două tipuri de FEMEI.
Una (Melanie Griffith) – blondă, suavă, cu buzele roz-pal, peste care s-a așezat un ușor luciu – este timidă (cam până pe la sfârșitul filmului), muncește mult, onest, cu suflet și, totuși, ajunge în situația ca aproape să piardă șansa recunoașterii profesionale, în pofida caracterului ei altruist. Norocul ei este că personajul masculin (Harrison Ford ) apare la timp și … EA redevine regina mediului de afaceri. Așa se întâmpla în anii ʹ80 ai secolului trecut, când încă EL conta și era SINGURUL care o putea face pe EA, în mod efectiv, egala LUI. Iar EA îi întorcea gestul de mărinimie, căsătorindu-se cu EL și oferindu-i FAMILIA de care EL avea nevoie. Cealaltă (Sigourney Weaver) – brunet-șatenă, rece, aspră, purtând ostentativ o blană naturală – este personajul feminin anticipativ, pentru care căsătoria este o instituție patriarhală depășită și un ambient micro-social care îi folosește numai LUI, pentru a o subordona pe EA și pentru a-i limita EI, libertatea. Urmașele personajului talentatei actrițe Sigourney Weaver s-au finisat. Azi, ELE se căsătoresc (nu neapărat din convingere, ci pentru că așa e bine sau pentru că așa e la modă), fără a renunța la carieră (și adevărul e că EL nici nu îi pretinde asta). Asumându-și cel puțin trei roluri (de corporatistă, de soție și de mamă), EA pretinde recunoaștere din partea LUI și, totodată, să aibă ascendență asupra LUI. Relația dintre EI se reconfigurează, se asimetrizează. Din păcate, EL nu poate crește copii, nu poate face menaj, nu poate găti și nu se pricepe nici la lecțiile copiilor, nici la achiziționat alimente sau articole de îmbrăcăminte ori de uz casnic. Iar asta îl complexează pe EL, îl pune în dificultate și îl face să aibă față de EA o atitudine de debitor al unor imense și imprescriptibile datorii morale, de care nu se va mai elibera niciodată.
Învățând timp de decenii să tacă (pentru a fi sau a avea liniște), să renunțe la serile cu băieții (pentru că nu o poate lăsa singură), să nu o (mai) contrazică și, până la urmă, să uite ceea ce este (adică un BĂRBAT), EL abandonează treptat privilegiile masculinității: să salute, mai ales de față cu EA, cu zâmbetul pe buze, o altă FEMEIE, să privească pe furiș, chiar alături de EA, dar cu decență, la picioarele altei FEMEI, fără ca EA să aibă reacția unui sergent de penitenciar, să deschidă ușa pentru a permite unei alte FEMEI să iasă dintr-o clădire sau să intre în ea, să îi scape o înjurătură, să citească altceva decât citește EA, să bea o bere, cufundat într-un fotoliu, în care moțăie sau se entuziasmează, urmărind un meci de fotbal sau să nu i se percheziționeze telefonul ori laptopul. Mai toate aceste gesturi sau privilegii conservă masculinitatea LUI, îl păstrează sănătos și nu îi atrofiază dragostea pentru EA. Ba dimpotrivă, învață să o prețuiască și mai mult pe EA. Neavând disponibilitatea de a-i da nici măcar „mici indulgențe” și comportându-se suspicios, tiranic sau pur și simplu cicălitor, EA a reușit să-l reconstruiască pe EL: cu capul plecat, veșnic prudent, hăituit și, mai ales, atent ca nu cumva, prin vorbe, gesturi sau atitudini, să nu-i spulbere EI senzația că este „mai egală” decât EL.
De cele mai multe ori, un BĂRBAT de tipul celui mai sus descris este și un rebut profesional. Serios, dacă veți întâlni vreodată un BĂRBAT care vorbește cu o pasiune arzătoare despre exercițiul profesiei sale, să știți că FEMEIA de lângă EL nu a aderat la vreun curent (neo)feminist și, prin urmare, nu crede despre EA că este un fel de comandant de detașament și nici că i se cuvine mai multă egalitate decât LUI. În piesa de teatru scrisă de Edward Albee – Cui i-e frică de Virginia Woolf – este vorba despre un profesor căsătorit cu fata rectorului universității în care EL predă. În piesă, EA este nefericită pentru că, după câteva decenii de căsătorie, realizează că EL e un ratat, întrucât nu a devenit ceea ce EA visa ca EL să devină: un reputat universitar, cu o carieră marcată de lucrări valoroase și recunoaștere academică.
Dramatic este că, spre sfârșitul piesei, EA realizează că eșecul LUI i se datorează: timp de ani și ani de zile, l-a chinuit, la dominat, a căutat să facă din EL o copie a imaginii pe care tatăl EI i-a furnizat-o în materie de figuri masculine, l-a castrat din punct de vedere emoțional, l-a transformat într-o anexă a EI, iar EL a renunțat treptat și, în aparență, fără regret, ba chiar cu convingere, la prerogativele masculinității. Pe scurt, EA a devenit victima propriei EI viziuni despre FEMINITATE, dar și despre ce anume este sau ar trebui să fie un BĂRBAT.