Romulus Bucur s-a născut în 1956, la Arad. Este poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei Arca, Arad. Predă literatură comparată, creative writing și traducere literară la Universitatea Transilvania din Brașov.
A publicat volumele de poezie: Cinci, cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin & Alexandru Muşina, 1982; Greutatea cernelii pe hîrtie, 1984; Literatură, viaţă, 1989; Dragoste & Bravură, 1995; Cîntecel(e). Fast-food Poems, 1998; Cărticică pentru pisică, 2003; Poeme alese 1975–2005, 2008; O seamă de personaje secundare, 2009; Arta războiului, 2015; Poetry at Annaghmakerrig (with Mircea Cărtărescu), Dublin, Dedalus Press, 1996; Ditty/Cîntecel, London, Slow Dancer Press, 1998, odeletă societății de consum (Editura Tracus Arte), 2018.
Robert Șerban: Poate un artist să fie în armonie cu sine însuși? Arta nu-i generată de conflict, de antagonisme, nu-i explozie?
Romulus Bucur: Da. Nu. Sau invers: Nu. Da. Sincer vorbind, consider și armonia, și conflictul stări particulare, caracterizând un individ, o colectivitate, un moment, și intersectându-se în așa fel încât să fie unice, irepetabile, imposibil de generalizat, de prins într-o formulă. Ca să dau un exemplu: în jujitsu (și judo), noțiunea principală e cea de ju, suplețe. Mai are vreo importanță, în afara unei tactici individuale, alese în funcție de o serie de evaluări personale, că îi provoc adversarului dezechilibrul pe care-l folosesc pentru a-l arunca la pământ, deci atac, deci folosesc o forță explozivă, sau că profit de forța lui explozivă, de atacul lui, deci mă apăr, pentru a-i provoca/accentua dezechilibrul și a-l arunca la pământ? Ca să duc discuția la un anumit nivel ce ține de întemeierea teoretică a celor de mai sus, vorbim de yin și yang, două elemente (le spun așa în lipsa unei categorii mai potrivite în care să le încadrez) opuse, dar nu antagonice, ci complementare: fiecare conține o părticică din celălalt și e capabil să se transforme în el, ceea ce chiar o face. Și 
armonia și explozia, tensiunea și relaxarea, avansul și retragerea, precum și o mulțime de astfel de perechi de noțiuni intră perfect aici.
R.Ș.: Îți plac chinezii. Ce-i de admirat la ei? Ce-i de imitat? Ce nu-ți place la ei?
R.B.: Totul. Nimic. Și, după asta, urmează explicitările, sub formă narativă. Am ajuns la China ocolind prin Japonia: când eram în clasa a cincea, vedeam la televizor serialul Răzbunătorii. În care Emma Peel (apoi, în sezonul următor, Tara King) se folosea de karate pentru a-i învinge pe tot soiul de răufăcători. La cinema, filmul francez Judoka, agent secret. Și Cei șapte samurai, Harakiri, Yojimbo și altele. Deci arte marțiale cam de toate felurile, suficient material pentru fantezia unui băiat de 11–12 ani deja pasionat de literatura de aventuri. În liceu, când deja aveam fumuri lirice în cap, am descoperit, cvasi-simultan, haiku-ul (superba antologie în cinci volume, legate în stil tradițional și în casetă de carton acoperit cu mătase, și poezia clasică chineză (vechea antologie din 1964, din Biblioteca pentru toți, de care am dat întâmplător în biblioteca alor mei), de unde mi-a rămas la suflet (și în memorie) un poet marginal, atât de marginal încât nici nu e inclus în antologie, ci doar citat în prefață, cu un scurt poem — Gao Shi, Rămas bun, noaptea, de la un prieten. Un poet care, aproape toată viața, n-a avut succes, loc de muncă, bani, așa încât a ajuns în armată, pentru ca, în cele din urmă, să fie răsplătit pentru servicii aduse patriei. Sau împăratului, ceea ce-i totuna J. Tot atunci, întâmplarea care mi-a pecetluit dragostea față de China: întâlnirea cu Pu Songling, din care tocmai se traduseseră Întâmplări extraordinare din Pavilionul Desfătării. O carte într-adevăr extraordinară, a unui autor extraordinar, care mi-a atras atenția că în China găsim un eșantion complet al umanității, cu bunele și cu relele ei, și cu șansa (sau neșansa) de a fi avut mii de ani la dispoziție să le experimenteze pe toate. O intuiție confirmată apoi de o sumedenie de autori chinezi, clasici și contemporani, pe care i-am citit și îi (re)citesc cu drag.
R.Ș.: Practici artele marțiale. Te-au scos aceste arte din vreo încurcătură, în afară de cele interioare, personale? Poți povesti cea mai tibetană (era să zic hollywoodiană) scenă în care ai fost implicat și în care artistul marțial din tine a evoluat?
R.B.: Habar n-am. În studenție, am fost atacat cu briceagul de un coleg de cameră care se îmbătase și i se pusese pata pe mine. Am profitat de cei vreo trei ani de judo pe care îi aveam atunci la activ și l-am dezarmat și aruncat la pământ, dar probabil că m-aș fi descurcat și fără asta. Plus două scene din adolescență, repet, perioada în care practicam judo, ca sport (asta îi și reproșez acum, că e o artă marțială castrată în scop educativ). Unu. Practicam de maximum o lună, o lună și jumătate, învățasem căderile și câteva procedee, și antrenorul nostru, la sfârșitul fiecărui antrenament, ne punea să ne luptăm între noi. Partenerul meu era un tip care tocmai avea un titlu de campion național. Am 
intrat agresiv, am atacat cu o aruncare peste umăr (morote seoi nage), din care am făcut dezechilibrarea, încărcarea adversarului și, când să finalizez, m-a lovit gândul stai că ăsta e campion, și tu doar un începător. Ezitarea aia de o fracțiune de secundă a schimbat totul — efectul de surpriză s-a dus, celălalt m-a dezechilibrat înapoi, s-a lăsat pe spate și m-a prins într-o strangulare din care n-am putut să scap. Doi. M-am nimerit cu un partener comparabil ca forță fizică și nivel tehnic. Care a hotărât să-și folosească forța (încordându-și toți mușchii) pentru a nu mă lăsa să mă apropii de el, deci să schițez vreun procedeu. Am dus-o noi așa un minut sau două, până când, nu știu cum, am reușit să-i rup priza și să execut o secerare a șoldului (harai goshi) ca la demonstrații, cu deosebirea că acolo e vorba de acordul celor doi parteneri ca să iasă bine (și spectaculos). Până în ziua de azi mă întreb cum am făcut-o. Dacă aș găsi răspunsul, probabil m-aș putea considera (sau aș fi considerat) maestru. Probabil că într-o existență ulterioară îl voi afla…
R.Ș.: Te-a întrebat poeta Andra Rotaru, într-un interviu, care e mantra ta favorită. Și ai răspuns că e Nu contează. Totuși, ce contează pentru tine?
R.B.: Contează ceea ce cred eu că contează? Răspunsul pe care i l-am dat Andrei exact asta voia să spună, că, văzuți (și judecați) din afară, nu contăm, cum nu contează nici ce gândim, ce facem, ce suntem cu adevărat. Și, interiorizând asta, ajungi să gândești dacă faptul că ești fericit sau nu, că ai reușit (sau nu) să faci ceea ce ți-ai propus în viață, că poți muri azi sau trăi o sută de ani etc. chiar contează. Repet, pentru tine, nu pentru ceilalți. Cu adevărat contează să nu-mi fie rușine de mine. Să respect un cod etic minimal, și asta în condițiile în care oricât de puțin m-aș cunoaște (sau oricât de puțin dispus aș fi să mă uit cu seriozitate în conștiința mea) sunt, oricum, singurul care are acces la toate datele, singurul care poate (doar poate, ceea ce nu înseamnă în mod necesar că o va și face) formula o judecată asupra gesturilor, atitudinilor, acțiunilor mele.
R.Ș.: Speranța de viață a crescut în Europa ultimilor 20 de ani. Oare și cea a cărților de poezie?
R.B.: Contează? Poezia, sub forma cărții, nu ocupă cine știe ce loc în viața (majorității) oamenilor, așa că doar noi, cititorii (o minoritate între altele), și autorii de poezie (o minoritate a minorității anterioare) suntem cu adevărat preocupați de asta. Și nici măcar noi tot timpul, că am înnebuni sau ne-am sinucide. Apoi, câte cărți (și nu poeme, nu versuri, nu imagini) mai rămân în picioare după zece ani, după cincizeci, după o sută și așa mai departe?
R.Ș.: Caut să nu ratez ocazia, te întreb care sunt opt cărți pe care le-ai recomanda fără să clipești?
R.B.: (Aproximativ) cronologic: (1) 1001 de nopți, (2) Boccacio, Decameronul, (3) Pu Songling, Ciudatele povestiri ale lui Liaozhai (Liaozhai Zhiyi), (4) Shi Naian, Osândiții mlaștinilor/Pe malul apei (Shui Hu Zhuan; titlurile sunt cele ale celor două versiuni românești), (5) Cervantes, Don Quijote, (6) Swift, Călătoriile lui Gulliver, (7) Bonaventura, Veghile de noapte, (8) Twain, Huckleberry Finn.
R.Ș.: În cartea ta de intertexte, Glose (2017), îl citezi pe prozatorul chinez Pu Songling: „Numai cei lipsiţi de succes nu sunt deloc nebuni”. Ce ar însemna succesul în poezie, dragă Romi? Dar în viață?
R.B.: Nu știu. Deci, ca să economisesc energie, nu-l caut, și nu știu dacă vine singur, nici dacă mă așteaptă la vreo răscruce și n-am altceva de făcut decât să dau peste el. Aș fi ipocrit dacă aș spune că nu mi-l doresc, și și mai ipocrit dacă aș spune că nu pot dormi din pricina lipsei sau a întârzierii lui. Dar, cu riscul de a mă repeta (deci de a deveni plictisitor), contează?