Robert Șerban: Unui critic literar tânăr i se iartă mai ușor verdictele greșite decât unuia cu o mai mare experiență?

Gabriela Gheorghișor: Dragă Robert, în zilele noastre, nu i se iartă nimănui nimic. (Aici aș pune un emoticon, dar nu suntem pe facebook) De ce spun asta? Pentru că orice verdict poate fi considerat „greșit“, dacă nu este pe placul autorului recenzat sau al prietenilor și al fanilor săi. Exceptând cazurile flagrante de lipsă de talent și de inteligență artistică (horribile dictu!, da, însă nu pot pune decât pe seama lipsei de inteligență faptul că unii scriu ca acum două secole!!!), evaluarea verdictelor ca fiind „greșite“ ori bune se face doar după o anumită perioadă de timp. De pildă, noi știm azi că Lovinescu s-a înșelat în privința dramaturgiei lui Caragiale, despre care credea că nu va dăinui: „Eroii lui Caragiale sunt reprezentativi, dar numai pentru o epocă mărginită; ei sunt tipici. În închegarea lor intră ceva şi din sufletul omenesc din toate vremile, dar intră totodată şi prea multe lucruri legate de nişte împrejurări restrânse, ce tind să dispară cu desăvârşire. Primenirea aceasta a moravurilor noastre surpă însemnătatea comediilor lui Caragiale. Limba chiar în care sunt scrise este închegarea unei limbi desfigurate, dintr-un moment dat şi în anumite pături sociale (…) în cincizeci de ani nu va mai rămânea nici cea mai mică urmă din atmosfera morală a operei lui Caragiale; amintirea republicii din Ploieşti sau a gărzii civice se va fi risipit de mult. Într-o sută de ani, fiecare rând din Scrisoarea pierdută va trebui însoţit de o pagină de comentarii“ (Critice, I, 1908). Sigur, e un exemplu ilustru. Cum să nu-i iertăm însă lui Lovinescu o mică orbire, rezultată, poate, și din credința sa (optimistă) că societatea românească se va schimba fundamental? Altfel, dacă deschidem paginile revistelor din orice epocă, vom găsi puhoi de scriitori despre care se scria laudativ, dar care astăzi nu ne mai spun nimic, numele lor topindu-se în negura uitării.

R.Ș.: Când se cade să faci un compromis cu un autor sau cu o carte? Când se închide un ochi?

G.G.: De obicei, la cărțile debutanților se închide un ochi, să-i încurajezi, să le dai încredere pentru a continua să scrie. Sunt însă și situații când găsești într-o carte sau în opera unui autor ceva interesant, incitant, și atunci poți să mai treci cu vederea punctele ei nevralgice. Nu sunt adepta criticii distructive, care are plăcerea desființării cu orice preț. Unii tineri își fac un program din a scrie negativ despre cărți sau autori (mai ales celebri) pentru a atrage atenția și a-și face un nume în critica literară. Dar critica literară nu este un fenomen de explozie, ci de durată. Probabil am avut și eu momente de „cruzime“ critică, sau din contra, de prea multă îngăduință, dar, în general, încerc să păstrez un echilibru între reliefarea calităților și a defectelor unei cărți sau ale unei întregi opere. Într-un volum al lui Eugen Negrici (pe care îl admir enorm și care, în vremea din urmă, prin Iluziile literaturii române, a căpătat o reputație de demolator), am citit cea mai frumoasă declaraţie de dragoste faţă de literatură, „evanghelică“ aproape: „Am arăta că iubim neprefăcut literatura dacă am aştepta, în deplină nădejde – descinzând în interiorul unui text – să aflăm lucrurile cele mai uimitoare cu putinţă. Ce ne-ar împiedica să vedem, în ceea ce ţine aparent de stângăcie, de imperfecţiune, rodul unor deranjări intenţionate, al unei neechilibrări voite, al unei ignorări ingenioase a ordinii în stare să dea un ce spontan, natural textului, un efect de vitalitate, un spor de expresivitate şi comunicativitate, semn al tinereţii şi forţei unei literaturi?“ (Simulacrele normalităţii, 2011).

R.Ș.: Ce carte te-a entuziasmat încât ai reacționat… memorabil? Chiar, cum ai reacționat?

G.G.: Îți dai seama că, de-a lungul timpului, m-au entuziasmat destule cărți. Cred că am scris despre ele… memorabil. Robert, m-ai făcut să râd! Nu știu cum ar trebui să reacționeze memorabil un critic față de o carte care-l entuziasmează altfel decât prin scris. Fără să scriu ditirambic, fiindcă nu agreez stilul encomiastic, presupun că se vede când îmi place foarte mult o carte. O carte bună mă inspiră, îmi stimulează imaginația, încep să fac eu însămi analogii și metafore.

R.Ș.: Ia uite ce spune poetul Călin Vlasie, patron de editură importantă, Paralela 45, și un om implicat activ în viața literară românească: „Lumea literară actuală este complet polarizată. Nu se aseamănă cu niciun moment anterior. Vor exista doi mari perdanți: literatura română de azi și cititorii din ce în ce mai debusolați și contrariați. Și niciun câștigător din niciun pol. Acești ani ai cuțitelor scoase vor lăsa dâre adânci și late în conștiința unei părți însemnate a literaturii noastre. De aceea cred că e nevoie urgentă de o altă viață literară, calmă, productivă și înainte de toate morală. Ca acuma, să-ți fie rușine să spui că ești scriitor, nu s-a mai întâmplat vreodată în atât de levantina noastră viață literară.” Are dreptate poetul sau exagerează? Ce nu e în regulă cu viața literară românească?

G.G.: În viața literară, cred că nu doar românească, nu e niciodată liniște. Scriitorii, în general, sunt niște ființe extrem de vanitoase, cu un ego exacerbat, de unde și întreg cortegiul de invidii, bârfe, certuri etc. Pe de altă parte, deși au existat mereu conflicte în lumea literară, pare că violența exprimărilor publice este astăzi mai mare decât altădată. Dacă pe vremuri era un Eugen Barbu (& comp.) care publica mizerii despre scriitorii valoroși, astăzi, oameni care se consideră respectabili (unii dintre ei, cotați bine ca valoare literară) folosesc aceleași mijloace de luptă împotriva adversarilor literari (că nu mai vorbim și de adversari ideologici; acum, la o adică, lasă deoparte orientările ideologic-politice, făcând front comun): atacul la persoană, calomnia, injuria etc. Asta nu este în regulă. Nu mai există polemici elegante, civilizate. Polemica, până la urmă, tot un dialog înseamnă. Înjurătura nu e dialog. E firesc să nu avem toți aceleași opinii și gusturi literare, însă la noi se face prea mare caz de premii și de verdictele unor critici. Dacă un scriitor care nu-ți place ție a luat un premiu, îl faci praf, îl neantizezi, îl scoți din literatură. Dacă un critic nu te-a lăudat, nu te-a valorizat maximal, îl pui la stâlpul infamiei. Totul e luat la modul absolut, de parcă jucăm la scara eternității. Un pic de relativism ar aduce mai multă relaxare și oarece calm în perceperea fenomenului literar. Mă uit cu stupoare cum admiratori ai lui Cărtărescu, să zicem, minimalizează orice alt scriitor român care a mai scos capul în afara țării (Gabriela Adameșteanu, Doina Ruști, Varujan Vosganian, Dan Lungu etc.). Sau invers, cum fanii altor scriitori îl bălăcăresc pe Cărtărescu în fel și chip. În loc să ne bucurăm de orice traducere sau reușită a unui scriitor român în străinătate! Nu pot să înțeleg asemenea atitudini. Dar viziunea asta maniheistă, de alb și negru, o văd nu numai în rândurile scriitorilor, ci peste tot în societatea contemporană.

R.Ș.: Gabriela, care crezi tu că ar trebui să fie cele cinci calități ale unui critic literar?

G.G.: Competență (aici intră inteligența, cultura, talentul literar), echilibru în judecată sau justețe, incoruptibilitate (o etică a acestei „profesii“) și să iubească literatura. A mai rămas una? Rezistență la înjurături!

R.Ș.: În lumea artelor vizuale, instituția criticului de artă a cam dispărut. Majoritatea vernisajelor sunt mute, nu se mai vorbește, ca pe vremuri. E modelul occidental, importat și la noi. Ești considerat anacronic dacă vine un critic să te… comenteze. Cum stau lucrurile în literatură? Încep să se schimbe și aici lucrurile, ori instituția criticului literar, așa cum o știm, va avea o lungă viață?

G.G.: Are și instituția criticului literar profeții săi apocaliptici! Deocamdată, avem o atomizare a instanțelor critice, față de epoca ante-’89, când scriitorii se raportau, preponderent, la unul-doi-trei critici cu autoritate. Dar asta cu atomizarea ține mai mult de gândirea celor foarte tineri, care se mulțumesc cu reacții dintre cele mai diverse (de la criticii prieteni până la aprecieri de pe facebook, de pe bloguri, de la orice fel de cititor). Altfel, cu toată declarata destrămare a autorității unor critici, mentalitatea scriitorilor maturi și vârstnici nu s-a schimbat încă în mod radical. Aceștia consideră opinia criticilor importantă. Dovadă că Nicolae Manolescu și-a făcut dușmani pe viață cu verdictele sau omisiunile din Istoria critică… Sigur, există un trend (de esență neo-marxistă) în domeniul nostru, acela al studiilor culturale, care încearcă să scoată din prim-plan critica estetică și noțiunea de valoare estetică (deși esteticul nu a fost niciodată și nici nu poate fi o categorie cu desăvârșire pură). O lansare de carte e mai greu s-o faci în muțenie (!!!), dar poți invita vedete de televiziune sau actori cunoscuți să te prezinte! Am văzut că a început să se practice lansarea-spectacol. Nu sunt Casandra, nu știu câtă viață va mai avea instituția criticului literar așa cum o știm, se scrie și se publică mult, omenește nu mai este posibil să citești și să recenzezi mii de cărți. Oricum, în timpul vieții noastre, mai „supraviețuim“ așa, noi, criticii literari de școală (mai) veche, făcând figură de retrograzi! Cu ce o mai fi după, să-și bată capul posteritatea!