Cu toate că în orașul nostru cu zeci de ani în urmă au luat ființă nenumărate trupe muzicale de cele mai variate formule și sonorități, mai cu seamă din spectrul rock, sub toate formele sale, dar și din cele cu izvoare din jazz, în ultima vreme nu prea se înghesuie lumea la concerte pe viu. Sau nu la cele cu plată. Bănățeanul a devenit mult prea comod sau prea chibzuit ca să mai scoată bani din buzunar. Doar în mică măsură este adevărat.
De fapt, politica de a face evenimente culturale cu intrarea liberă a dus la un adevărat „faliment” al unor manifestări adevărate.
Organizatorii foarte comozi, ce nu știu să caute formule serioase, se feresc de punerea în scenă a unor evenimente adevărate. De fapt, nici scene nu prea mai avem la noi în oraș. Pretextul cât se poate de stupid că „la noi nu merge așa ceva”, nu stă în picioare. De câte ori nu am auzit vorba: „bănățenii sunt zgârciți și comozi și nu dau bani pe bilete”? Nimic mai fals.
Duminică seara, la Belgrad, a avut loc un mare eveniment rock cu nimic mai prejos decât s-ar fi putut vedea pe oricare mare scenă dintr-o capitală europeană. Zeci de mii de spectatori au savurat un regal de rock adevărat. Din aceștia, foarte multe sute erau din zona de vest a țării noastre. Nu i-au descurajat nici prețurile, nici distanța, nici trecerea unei frontiere sau o zi de duminică petrecută în ploaie.
Deci, bănățeanul nu este nici zgârcit nici comod cum în mod fals se spune. Dar trebuie să le dai calitate și respect. În sala polivalentă Štark Arena, la începuturi cunoscută și ca Belgrade Arena și în jurul său s-a auzit la tot pasul vorba românescă. De fapt, în tot Belgradul nou se puteau vedea mașini înmatriculate la noi în țară.
Dar nici trupele nu au fost de ici de colo. Veteranii germani ai rockului de la Scorpions au arătat că mai au un cuvânt greu de spus în show business-ul de cea mai mare clasă. Sunt deja pe scenă de cinci decenii, dar nu arată niciun pic de ezitare.
Turneul mondial ce a pornit cu numele de Crazy World Tour a poposit și la Belgrad după care va ajunge și la București. Totul funcționează ca un uriaș mecanism bine reglat și de o precizie ce ar băga în boală chiar și un ceasornicar elevețian. Nimic nu a scârțâit, nimic nu a fost improvizație. Când o parte din membri sunt septuagenari te-ai aștept la o mică bâlbă, ori un sunet puțin pe lângă. Nimic nu a fost defectuos.
La minutul scris în program au intrat pe scenă veteranii. La noi, se mai obișnuiește să se facă infinite probe de sunet în defavoarea spectatorului, de zeci de minute sau uneori, chiar mai mult de o oră de întârziere la care nimeni nici măcar nu-și cere scuze.
Nemții nu și-au făcut de râs punctualitatea tradițională. Poate că tobarul Mikkey Dee a meritat cele mai multe aplauze. A bătut în scule ca un metronom, dar a avut și cele mai spectaculoase ruperi de ritm. Nu a fost cu nimic mai jos decât cei mai mari tobari din anii 70 – 80, ori predecesorii săi James Kottak sau Herman Rarebell.
Evident că și cuplul sudat în zeci de ani, chiar de la înființarea trupei, Rudolf Schenker și Klaus Meine au atins, din nou, maximul lor de formă. Ambii muzicieni la cei șaptezi de ani ai lor sunt în formă de zile mari, ca la apogeu ce durează de decenii. Rudolf Schenker este același neobosit chitarist ce a înflăcărat generații de tineri ce acum vin cu nepoții la concerte. Nimic nu sună depășit sau învechit. Poate doar vocea Lui Meine a mai părut puțin obosită la unele piese de rock hard. Dar a fost mai mult decât exactă în baladele ce l-au făcut celebru. Și acum ia acele acute înalte la fel de dezinvolt. Dar de ce o voce matură nu ar fi de căutat atâta vreme cât viorile sau vinurile bune își arată calitățile la maturitatea deplină.
Nu a lipsit nimic din program ce ar fi vrut publicul să audă. Cele mai mari succese ca: No One Like You, Still Loving You, Rock You Like a Hurricane, Big City Nights, Send Me an Angel ori adevăratul imn al celor ce au dorit o schimbare în acel an al prăbușirilor 1989, Wind of Change.
Spre cinstea lor, muzicienii germani nu au plecat pur și simplu de pe scenă la final. Nici măcar după primul bis. Au fost multe zeci de minute de prelungire fără a părea deranjați că erau veșnic chemați înapoi.
Klaus Meine explică „în septembrie (1989) am venit acasă (din Uniunea Sovietică), în octombrie a apărut Wind of Change, iar în noiembrie a căzut Zidul Berlinului (zidul rușinii). Mulți au crezut că Wind of Change a apărut după căderea zidului, dar a apărut înainte”.
Și acum, cei ce au reușit să vândă 600.000 de bilete în câteva ore la cele 10 concerte din Sankt Petersburg în plină epocă socialistă în 1988, dar nu au putut concerta în estul Germaniei, încă umplu marile săli cu fani plătitori.
Dacă spunem că în deschidere au cântat cei din trupa Divlje jagode ce, de asemenea, umplu stadioanele și sălile sârbești și iugoslave de peste patru decenii se vede clar rețeta unui eveniment reușit. Sârbii din curtoazie au început chiar cu câteva minute înainte de planificare.
