Sunt un mare consumator de taxiuri. Unul, aș putea spune, „heavy”, dar nu un dependent — nu comand decât foarte rar dimineața. Așadar, nimic din rutina unei conversații în trafic nu îmi e străin. Nici criticile la adresa primarilor, nici cele referitoare la cum se eliberează permisul de conducere în ziua de azi. Nici, dacă vreți, aurismul. Și nu e nimeni — îmi place să cred — mai pregătit decât mine să susțină orice cauză a șoferului de dragul unui minim confort. Și dintr-o lașitate de care, pe bancheta unui taxi, sunt mândru. Cum e și asprul, fără echivocul lui conducător auto. E, și acesta, un exercițiu — un jogging al minții, în gol ca orice formă de jogging, dacă or fi mai multe.
Am spus-o, am scris-o și în alte gânduri, rânduri. Întâlnirea mea cu Timișoara din vara lui 1990 poate fi rezumată la zâmbetul și „mulțumesc”-ul vânzătoarei de la Alimentara din Maria. Coborâsem în prima mea dimineață aici și, în strălucirea orașului acesta, căutam nu numai un pachet de țigări, ci și oamenii de lângă mine. Cei între care mă pierdeam atât de mic într-un loc atât de mare. Fiindcă veneam dintr-o urbe cu vreo 15.000 de locuitori și o întreprindere la umbra căreia nu prea mai puteau crește cuvintele. Nici un „mulțumesc” măcar la Alimentara, unde vânzătoarea era mereu întunecată și prea demnă pentru a coborî la subsolul vreunui vocabular al politeții. Orânduirea făcuse ravagii și se simțea acolo ca Brejnev la Sofia — mai bine ca la Moscova — în anii ’80.
De fapt, prin acea întâlnire de la magazin mi-am explicat Timișoara profundă — cea care făcuse Revoluția cu șase luni înainte. Și mi-a fost ușor apoi să simt cu adevărat simbolistica acestui oraș. Amabil și puternic. Politicos și drept, fiindcă politețea e, la rigoare, un act suprem de dreptate. De punere în drepturi.
Prin urmare, nu trebuia să mă mir, zilele trecute, de superba discuție pe care am purtat-o în taxi, de pe Cetății până la Olimpia, la o oră imposibilă — 16:30 — cu șoferul. Care pur și simplu mi-a propus dreptatea timișoreană ca subiect. Dar nu una revanșardă, umorală, ci dreptatea amabilă, civilizată. Pe singurul ton posibil: cel just. Dreptatea cu zâmbetul pe buze a acestui oraș. Dreptatea de-atunci până azi. Și m-am mirat, din păcate, fiindcă uitasem că între un om obișnuit și un timișorean obișnuit există o diferență de zâmbet, de „mulțumesc”. Un mulțumesc pe care i-l spun și eu aici, de departe, din scris. Un mulțumesc pentru felul în care atunci, în acea jumătate de oră, am redescoperit orașul de care m-am îndrăgostit cândva la prima vedere. Și pe care — nefericitul de mine — îl uitasem.
Și parcă pentru că nu ne cunoscuserăm împreună trecutul într-o singură întâlnire, am fost condamnați să-l repetăm.
A doua zi, același indicativ mă aștepta „la adresă”. Istoria se poate repeta.
