Examenele de bacalaureat s-au încheiat, iar cei mai mulți dintre părinții celor care au promovat acest examen sunt frământați de o întrebare: La ce facultate să-mi înscriu copilul? Nu de alta, dar nici nu se pune problema ca progenitura să nu ajungă student, oricât de precară i-ar fi cultura generală, oricât de rău s-ar exprima sau ar scrie în limba română și oricât de puțin prestigios a fost liceul acela prăpădit pe care vlăstarul a reușit să-l termine, chiar și cu mare dificultate. În țara asta plină de sfertodocți, a ajuns de toată ocara să nu termini o facultate. Așa că nu trebuie precupețit niciun efort pentru atingerea acestui obiectiv. Ce nu înțeleg părinții acestor copii sau ce refuză ei să înțeleagă este că o facultate nu „se face” doar pentru că nu ai altceva mai bun de făcut. Studiile universitare pretind efort (sau, cel puțin, așa ar trebui să fie) și cer celui care le urmează capacitatea de a citi, de a înțelege și de a reține (relativ) rapid ceea ce citește. Altminteri, tânărul înscris la universitate nu va fi un veritabil student, ci un neghiob care se va „târî” literalmente prin facultate, de la o sesiune la alta, contând pe îngăduința profesorilor ori pe calculele economice ale universității frecventate, care — spre a atrage finanțări din ce în ce mai mari — preferă să joace cartea „cantității”, în detrimentul celei a „calității”.

Dar să revenim la obsesia părintelui român de a-și vedea copilul neapărat înscris la o facultate. Sincer, până la un punct, îi pot înțelege pe acei părinți pentru care obsesia propășirii vlăstarului, prin trecerea lui printr-o universitate (nici nu mai contează care), devine un soi de marcă existențială a propriei vieți. Din nefericire, părintele român pune semnul egalității stricte între diploma de licență și fericirea în viață. Cum să lași copilul să trudească, alegând să se facă zugrav, zidar, bucătar, croitor, instalator, ospătar, mecanic de locomotivă, vatman sau agricultor? Dar ce, este el oare mai prost decât alții? Nu a terminat și el liceul, cu diplomă de bacalaureat? O astfel de mentalitate este pe cât de ridicolă, pe atât de păguboasă. Înainte de a decide ce și cum pentru proaspătul bacalaureat, acești părinți ar trebui să încerce să-și răspundă la câteva întrebări: Este copilul meu obișnuit cu lectura? A citit el suficient în timpul liceului sau, dimpotrivă, a fugit de marile literaturi ca dracul de tămâie? A fost în stare să parcurgă matematicile care se fac în liceu, fără a scoate, cu greu, câte o notă de 5 sau de 6? A învățat acest copil suficientă istorie, geografie, filosofie, economie, chimie sau fizică, pentru a fi în stare să înțeleagă ceea ce i se spune, prin prelegeri, de la o catedră universitară sau, dimpotrivă, are un lexic limitat la doar vreo 50 de cuvinte, pe care le leagă greu, bolovănos și fără prea multă coerență ideatică? În sfârșit, o fi învățat copilul, la un nivel rezonabil, o limbă străină de largă circulație (dar nu din filmele americane sau din telenovelele pe care îndeosebi mama progeniturii le urmărea cu aviditate, în timp ce-și închipuia că fiul sau fiica ei învăța din greu în camera cealaltă)? Cei mai mulți dintre părinții români nici nu vor să audă de aceste întrebări și, cu atât mai puțin, să-și răspundă onest și rece la ele. Pentru acești părinți, obținerea de către copilul lor a diplomei de bacalaureat este unica legitimare de care ei au nevoie. Nimic altceva nu mai contează. Nici calitatea liceului absolvit, nici nota de la bacalaureat, nici măcar faptul că, prin schimbarea a doar câteva cuvinte cu cel pentru care se pregătește înscrierea la facultate, orice om rezonabil ar realiza că stă de vorbă cu un pseudo-analfabet.

În aproape 23 de ani de când muncesc într-o facultate de drept, am avut ocazia să întâlnesc fel de fel de studenți și, desigur, o varietate amețitoare de părinți ai acestor studenți. Între cei din urmă, se distinge tipologia mamei isteric preocupate de soarta progeniturii care a trecut prin liceul absolvit precum rața prin apă. În sine, o astfel de mămică — cu mâinile frânte, cu obrajii arși de lacrimile suferinței pentru plod și cu plămânii plini de suspine și oftaturi — este ilustrativă pentru felul nostru neaoș românesc. Scopul licențierii nătărăului trebuie atins cu orice sacrificiu și prin orice mijloace. Îndeosebi unor astfel de mame am a le transmite câteva ceva. Ar trebui să înțelegeți că unui copil care a luat bacalaureatul cu o amărâtă de notă până în 7 îi va fi aproape imposibil să înțeleagă raționamentele foarte abstracte ale Dreptului. Un astfel de copil nu va înțelege nimic nici din teoria actului juridic civil, nici din teoria infracțiunii și nici din cea a funcției publice ori a contractului administrativ. Dincolo de faptul că mai toate aceste teorii îl obligă pe copilul-student să acumuleze cunoștințe vaste, ele îl obligă la un efort deosebit de înțelegere și de interiorizare, de care un absolvent mediocru al unui liceu de care nu a auzit nimeni, de regulă, nu este și nici nu poate fi capabil. Și asta îl va face pe acest copil foarte nefericit. El va fi genul de student care va încerca să învețe prin asimilare mecanică (sau prin „toceală”) și nu va înțelege că studiul într-o facultate implică mai ales asimilare prin înțelegere și numai, în subsidiar, acumulare de informații prin memorare. Nefiind capabil de o adevărată și eficientă învățare, acest student nu se va bucura niciodată de nobilul său statut, ci va ajunge să-și urască propria neputință și să-și deteste părinții pentru care lucrurile evidente nu au nicio importanță.