De câteva zile, presa frământă un nou subiect: luarea de mită de care, în aparență, se face vinovat dl Dumitru Buzatu, președintele Consiliului Județean Vaslui. Din informațiile puse la dispoziția presei de către Departamentul Național Anticorupție rezultă că dl Buzatu a pretins și a primit peste un milion de lei (noi), reprezentând 10% din valoarea unui contract de achiziții publice de lucrări, de care era interesat prezumtivul mituitor. Scenariul consumării faptelor dovedește cât de jos a ajuns clasa noastră politică. Ea târguiește interesul public ca pe prunele răscoapte, pe marginea drumului, la lumina zilei și fără pic de decență. Dl Buzatu este un fel de prototip al unui lung șir de politicieni (parlamentari, miniștri, edili sau funcționari publici de rang înalt), care au stors cât au putut de pe urma pozițiilor publice pe care aceștia le-au ocupat de-a lungul timpului. De la A. Năstase la M. Mitrea, de la N. Mischie la R. Mazăre, de la N. Constantinescu la N. Onțanu, de la V. Hrebenciuc la Ș. Mihăilescu, de la A. Severin la S. Ghiță sau de la I. Adam la L. Dragnea — și nu sunt decât câțiva, nu foarte mulți —, toți au fost implicați în săvârșirea unor fapte de corupție și, implicit, în stoarcerea a câteva ceva din avutul public. Toți aceștia nu sunt decât copiii unuia și aceluiași tată: Ion Iliescu.

Până la urmă, realitățile crude pe care le trăim astăzi sunt consecința a ceea ce s-a petrecut la sfârșitul anului 1989 și în primele săptămâni ale lui 1990. Acele zile „zănatice” au sădit în structura genetică a viitoarei societăți românești morbul răului absolut. Rezultatele se văd astăzi. Politicieni la al treilea, la al patrulea sau la al cincilea mandat au reușit să acumuleze în circa trei decenii averi fabuloase, care l-ar face să roșească pe orice om de afaceri cuminte din Vestul capitalismului autentic. În declarațiile de avere ale politicienilor români zace toată durerea și umilința celor care au ales resemnarea sau plecarea din această țară în care delictul și crima iau masa împreună fie la bufetul Parlamentului, fie în restaurantul Guvernului, fie într-o casă de cultură proaspăt renovată din vreo comună în care singurul lucru care se schimbă cu o ritmicitate matematică sunt bordurile de pe marginile trotuarelor pline de hârtoape. Cum de s-a ajuns aici? Pentru că dlui Ion Iliescu i-au plăcut teribil propriii săi copii politici. I-a crescut în „capitalismul de cumetrie” și i-a hrănit în „democrația originală” în care proprietatea privată cu origini oneste nu era altceva decât un moft, în timp ce averea dobândită printr-o violentă delapidare a patrimoniilor publice era justificată istoric de necesitatea trecerii de la socialismul falimentar la capitalismul prosper, promis, dar încă negăsit de cei mai mulți dintre cetățenii acestei țări. Ion Iliescu a avut grijă ca toți copiii săi să învețe un lucru pe cât de simplu, pe atât de dureros: nu are rost să ocupi o funcție sau o demnitate publică importantă decât numai dacă ai sânge de pirat. Odată cocoțat într-o dregătorie, ești dator să te îndestulezi, după un model pe care și fanarioții l-ar invidia. Nu se știe cât stai în funcția ocupată și este mare păcat să pierzi timpul.

N-am nicio îndoială că așa a gândit și acționat și dl Buzatu. Lecțiile de socialism științific — la care se spune că s-ar pricepe teribil — l-au ajutat enorm. În fond și la urma urmei, în viziunea lui Marx, scopul oricărui partid politic este să cucerească puterea pentru a ajunge la resursele economice, fără nicio grijă pentru viitor și fără preocupare față de semeni. Păstrând proporțiile, putem spune că dl Buzatu este un fel de nomenclaturist care — la fel ca și semenii domniei sale, de felul celor mai sus enumerați — a înțeles că puterea legitimează, autorizează și justifică orice. Funcția sau demnitatea publică nu au alt rost decât acela de a propăși. Tu, nevasta, copilul și toți cei pe care, într-un fel sau altul, îi simți și îi „marchezi” ca fiind „ai tăi”. Iată ce a făcut dl Ion Iliescu pentru această țară: a inaugurat capitalismul tribal, în care legătura de sânge prevalează în fața calității de om și, cu atât mai mult, a celei de cetățean.

De ce nu mai iubesc românii guvernământul democratic de inspirație liberală și capitalismul veritabil? Pentru că dl Ion Iliescu a avut grijă să-și pregătească „plozii” pentru această mare operă de discreditare. Dacă suntem atenți la detalii — printre care se strecoară diavolul, inclusiv cel marxist-leninist — putem lesne observa că mai ales copiii politici ai dlui Ion Iliescu urăsc capitalismul etic (atât cât mai există), democrația veritabilă și bagajul ideologic de valori euro-atlantiste. E ușor de înțeles de ce. Într-o lume normală, bastarzi de factura celor pe care ni i-a lăsat dl Ion Iliescu nu ar trebui lăsați să administreze interese publice. Creaturi de acest fel sunt precum o pestă pentru orice stat și pentru orice societate. Vindecarea este aproape imposibilă. Ființele acestea extraordinare au o capacitate de adaptare nemaiîntâlnită. Și, din păcate pentru noi ceilalți, se perpetuează. Fac, la rândul lor, copii. Pun pariu că peste două-trei decenii, presa ne va mai bombarda cu tot felul de „buzați” care, la vremea lor, vor fura ceea ce va mai fi atunci de furat în și din această țară. Iar dacă vom privi la arborele lor politico-genealogic, sunt sigur că, undeva, printre antecesori, vom putea regăsi figura larg-zâmbăreață a aceluiași Ion Iliescu.