Luminița Marcu este doctor în Filologie cu o lucrare despre revista Gazeta literară (2010, Summa cum laude, Universitatea București). Este asistent universitar al Facultății de Litere din București, din 2005 (colaborator, din 2001), iar în prezent este profesor asociat, lector de limbă, literatură și civilizație românești la Facultatea de Filologie, Universitatea din Salamanca, Spania. Între 2010 și 2014 a fost director adjunct al Institutului Cultural Român din Madrid, iar între 2007 și 2010, consilier de presă al Institutului Cervantes din București. A publicat o carte de non-ficțiune literară, Mansarda cu portocale (Polirom, 2006), o carte de istorie literară (teza de doctorat revizuită, O revistă culturală în comunism, Editura Cartea Românească, 2014), proze în antologii, traduceri și numeroase articole în presa culturală și cotidiană. Este căsătorită cu scriitorul Adrian Buz și trăiește în Spania din 2010. Publică sporadic, începând cu 2014, texte de analiză culturală și politică, în platforma www.contributors.ro și pe blogul www.luminitamarcu.wordpress.com.
Robert Șerban: Distanța dă o perspectivă riguroasă asupra majorității lucrurilor. Trăiești de 7 ani în Spania, care e despărțită de România de vreo 3000 de kilometri. E ceva distanță… Cum se vede țara ta natală din țara ta adoptivă? Care ar fi tușele principale ale unui portret al României contemporane?
Luminița Marcu: Distanța dă o perspectivă, nu știu cât de riguroasă, dar ce e sigur e că distanța te face mai patriot. Nefiind nevoit să suporți zilnic neplăcerile traiului în București, le uiți destul de repede, și România se transformă într-o chestiune abstractă, care face parte indubitabil din identitatea ta și pe care tinzi chiar să începi s-o iubești. Oricum, începe să te intereseze mult mai mult decât atunci când trăiai și afuriseai între granițele ei, dar e un interes inevitabil la fel de abstract ca imaginea pe care o ai despre ea din știri, comentarii, din ziare sau reviste, de pe facebook. Nu e o relație reală, de fapt, pentru că e o imagine, atât, o realitate de mâna a doua, filtrată și uneori prost filtrată. România se vede de la 3000 de km ca o enigmă. Constați, în Spania cel puțin, că lumea normalității nu era literatură SF, că ea chiar există, că există măturători de stradă care te salută zâmbind, că există conviețuire plăcută, că ai drepturi cetățenești, în fine, că lucrurile sunt chiar ce par a fi și că nu e nevoie să fii hermeneut 24 din 24 ca să știi pe ce lume trăiești și cine ce a vrut să spună. Aceste mici minciuni, care merg de la politica mare, la obsedanta preocupare pentru aparențe a românilor, sunt cele care fac din România, pentru mine, o enigmă. Îți vine să zici, ca personajul lui Caragiale, de fiecare dată când revii în România sau deschizi ziarele: De ce, nene Anghelache? Adică de ce atâta efort, atâta energie risipită, atâta contorsionare? Viața e simplă și poate fi chiar agreabilă, cu un pic efort.
R.Ș.: Am căutat să-ți găsesc numele într-o revistă literară românească. Or n-am căutat eu unde trebuie, ori tu chiar nu colaborezi cu nicio astfel de publicație. Dacă nu, de ce?
L.M.: Nu prea înțeleg întrebarea. De ce crezi tu că ar trebui să colaborez și de ce ai fost surprins că nu m-ai găsit în nicio revistă? De pildă, nu sunt și nici n-am fost vreodată membră a Uniunii Scriitorilor. Ar fi trebuit să fiu? E un fel de obligație sau de onoare de la sine înțeleasă, care vine like a horse and carriage cu faptul că te consideri scriitor? Pentru mine scriitorul e scriitor, că scrie ficțiune în proză, poezie sau critică, alternativ în timp sau simultan, scrisul e unul singur și știi fără dubiu, de la o vârstă fragedă de obicei, că nu poți trăi fără să scrii, e ceva aproape visceral, dar niciodată, nici măcar când am lucrat la Uniunea Scriitorilor prestând o muncă de redactor-șef la o revistă, n-am simțit imboldul de a cere să fiu membră USR. Aș zice chiar că m-am ferit, dar sunt povești comice, bune de pus în memorii de bătrânețe.
A colabora constant la o revistă literară presupune mult mai mult decât să ai un loc unde să-ți deversezi cogitațiile săptămînale ca să nu uite lumea că exiști. Nu mă interesează absolut deloc să exist în sensul în care cred unii scriitori că trebuie să existe, cu prieteni, relații, vizibilitate, lansări, târguri, agitație, în lumea literară românească. A fi colaborator constant, plătit sau pro-bono al unui mediu de presă, presupune pentru mine un acord, cel puțin în valorile esențiale, cu acel mediu. Presupune și că acea publicație îmi asigură suficient confort intelectual încât să nu practic auto-cenzura din politețe, indiferent de subiect. Există reviste sau platforme unde, din când în când, mai trimit câte un text. Sînt locuri absolut onorabile. Dar totuși nu simt că aș putea să scriu constant, săptămânal, pentru că, atunci când îți asumi asta, trebuie să crezi că poți aborda chiar orice subiect și orice perspectivă și nu vei fi considerat nici extremist de dreapta, nici de stânga (ideologic vorbind, dar e valabil și pentru evaluările strict literare). Sunt un om prea liber și prea imprevizibil pentru presa din România. Încă nu m-a contactat nicio publicație scrisă în românește care să promită că mă va suporta (eventual că mă va și plăti) și pe care eu s-o și cred pentru o perioadă îndelungată și cu un contract ferm. Deci, dacă condițiile astea nu există, de ce aș insista să scriu? Vorba lui Caragiale la Berlin, mă simt foarte bine aici unde sînt. Scriu zilnic. Asta nu înseamnă că trebuie să și public cu orice preț, nici zilnic, nici săptămânal, nici măcar o carte pe an, așa cum văd că fac unii. Cinste lor. Eu, exact ca Ioan Slavici pe vremuri, care îi citea soției și era fericit, mă simt bine scriind și mă simt și mai bine când îmi citesc textele cei câțiva prieteni apropiați și le place ce citesc. Când îi place și lui Adrian, mă simt de parcă m-ar fi publicat Gallimard sau Mondadori.
R.Ș.: Spui într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu: „După 1989, compromisul nu iartă”. Eu cred că exagerezi și că, mai mult, el, compromisul, te și… mântuie. Cel puțin în România.
L.M.: Compromisul e atotcuprinzător în România și tocmai aici e problema acestei țări. El înseamnă supraviețuire și acomodare, adică ceva ce toți trebuie să facem, oriunde am trăi și orice mserie am avea, dar în anumite limite. În România nu există există limite ale compromisului, uitați-vă în jur și veți vedea un scriitor român la fiecare colț de stradă dispus să îndure umilințe inutile, redundante, care nu țin de fireasca adaptabilitate, ci de un fel de viciu, doar în schimbul senzației că e viitorul recipient al Premiului Nobel. N-o face nici măcar pentru bani sau pentru avantaje, o face cu speranța iluzorie cu care credincioșii medievali cumpărau iertăciuni. Ei cred sincer că își cumpără nemurirea. Compromisul de felul ăsta, mult peste marginile iertate ale conviețuirii, înseamnă într-adevăr mântuire în stil românesc. Vei fi mântuit cu toate onorurile posibile, vei ajunge chiar academician. Dar mântuire artistică nu vei avea în adevăratul sens al cuvântului, nici măcar în cazul în care, cumva, printr-un noroc, chiar te lovește loteria Nobelului. În acest sens compromisul, pentru un artist, e fatal. Mori cu zile și nici măcar nu știi exact de ce. O soartă tristă, aflată la mâna liberului arbitru al fiecăruia, care nu ține de niciun blestem local, ci doar de curajul personal, pe care mai nimeni nu-l cultivă în familiile românești. E o soartă care pe mine nu mă interesează ca proiect de viață și care îmi produce milă și uimire.
R.Ș.: Ai vrut să faci un doctorat despre proza anilor ’60-’70 și să arăți că „împărații prozei” acelei perioade — susții tu — sunt goi. Chiar așa să fie sau a fost o răbufnire de tânăr critic furios?
L.M.: O să te surprindă, dar eu n-am fost un critic furios niciodată, doar că, în peisajul critico-literar în care am început eu să scriu, în 1997, normalitatea și spusul lucrurilor pe nume păreau o treabă atît de excentrică, încât eticheta de „furios” a venit de la sine. Nu mi s-a întîmplat doar mie, a fost un șoc produs de mai mulți tineri critici care păreau, brusc, că vorbesc altă limbă. Ce limbă vorbeau de fapt? Păi limba pe care o învățaseră la începutul anilor ’90 de la Monica Lovinescu, Ion Negoițescu, Eugen Ionescu (îți amintești republicarea celebrului Nu la tânăra editură Humanitas?). Era libertatea pe care o regăsiseră în Jurnalul de la Păltiniș (a fost un fel de carte-cult în adolescența mea și cred că nu numai a mea), era, în momentele, bune, rigoarea pe care o învățaseră de la Tudor Vianu (știam pasaje pe dinafară din analizele lui la Eminescu), era visul de a scrie o istorie literară după modelul istoriei celor trei (Vianu, Streinu, Cioculescu) din care eu am învățat literatură română tot liceul. Pentru că am avut norocul unui profesor extraordinar, pe numele lui Nicolae Pîrvulescu, un scriitor rafinat și un profesor cu criterii excelente. Așadar, eu, cel puțin, n-am venit la București pusă pe scandal și pe demolat statui, nici pe departe, nici măcar nu am o structură temperamentală prea avangardistă, iar gusturile mele literare private sunt destul de conservatoare. Doar că învățasem, de la cei mai buni maeștri, cu ce se mănâncă literatura și mai ales înțelesesem că virtutea principală a celui care îndrăznește să scrie despre literatură e onestitatea. Nu onestitatea trucată din comunism, nu șopârlele, nu metaforele și eufemismele pe care s-au sprijinit criticii bine intenționați din comunism în calvarul lor zilnic, în încercarea, care pe unii i-a costat libertatea, pe alții, exilul, de a spune ceea ce ei simțeau că era de spus. Nu. Mie îmi plăcea onestitatea și directețea criticilor de dinainte și am găsit acest tip de onestitate informată, uneori spectaculos de informată, de cultă, de fină, la doi critici: Ion Negoițescu și Monica Lovinescu. Sunt, dacă vrei, un fel de zei tutelari a tot ce am reușit eu să fac în critica literară, puținul pe care l-am făcut, partea cea mai bună din acel puțin de la ei vine. Când am scris despre deplorabila carte a lui Fănuș Neagu, am scris nu doar din instinct critic, din ceva luciditate teoretică căpătată din cărți de estetică serioase sau din simplu bun gust de cititor antrenat, ci și pentru că am constatat că Monica Lovinescu credea la fel. Am verificat, am văzut că nu mă înșel, că verdictul meu nu venea doar din dezgustul față de personajul Fănuș Neagu (e nevoie de precauția asta atunci când vorbim de scriitori în viață, uneori caracterul omului poate nedreptăți scriitorul, am încercat mereu să mă feresc de asta), am văzut că Monica Lovinescu ar fi fost de acord și de-abia atunci am scris. Deci am fost departe de a fi un critic furios, am fost unul mai degrabă ascultător, precaut, doar că îi ascultam nu pe Eugen Simion sau pe Alex Ștefănescu, ci pe Monica Lovinescu și pe Ion Negoițescu. Fiecare cu idolii lui. Cartea impecabil asamblată de Cristina Cioabă din cronicile radio ale Monicăi Lovinescu este, de fapt, cea mai bună istorie literară a jumătății de secol (Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte, 1960-2000, ed. Cristina Cioabă, Humanitas, 2014). Pe locul doi se află cele două volume de Ion Negoițescu, Scriitori moderni și Scriitori contemporani, și sper ca Mihai Zamfir să termine istoria lui. Primul volum e extraordinar, la ani lumină de jongleriile cu cronici de tinerețe sau comentariile rizibile pe care alții le-au publicat cu acest titlu în mod abuziv.
Am vrut inițial să fac un doctorat despre proza anilor ’60-’70, pentru că acolo era nucleul canonului stabilit în comunism. Atenție, nu mă refer la canonul contrafăcut complet de corifeii Partidului, acela a murit de la sine, nu merită să ne mai batem capul cu el decât ca sursă de umor. Nicuță Tănase sau poeții din antologia făcută de Eugen Negrici s-au dus singuri la gunoi și acolo vor rămâne, de altfel s-au dus încă de dinainte de 1989, încă de când, la sfîrșitul anilor ’60, s-a pus problmea „erorilor”, „exagerărilor” din primii 15 ani ai comunismului. Miza după 1989 nu e să mai râdem puțin de ei și să ne simțim revoluționari. Eu voiam să înțeleg de ce o carte ca Viața și opiniile lui Zacharias Lichter nu era nici măcar în programa universitară, în timp ce în aceeași programă erau trei romane de Nicolae Breban și două de Petru Dumitriu. Știu, ne vor explica mulți că acești doi scriitori sunt niște titani, în timp ce Matei Călinescu a scris o cărțulie cu oarecare merite, dar, în fine, o cărțulie. Iar mie instinctul, teoria literară, ceva estetică și reacția repetată an de an a studenților îmi confirmă că așa-zișii titani, cu miile lor de pagini, nu fac nici cât un pasaj din această „cărțulie”. Orice pasaj, o puteți deschide la întâmplare. Ștefan Bănulescu, de pildă, cu extraordinara lui Carte de la Metopolis, încă nu e la fel de prețuit, canonic vorbind, ca singurul Eugen Barbu digerabil, cel din Groapa. Încă vorbim și scriem cu un fel de venerație despre Zaharia Stancu și rizibilul său Desculț, o carte de o naivitate tehnică și psihologică demnă de un elev mediocru de clasa a VIII-a seral. Adrian Păunescu, un poet promițător la începuturi, eșuat apoi în cele mai ieftine artificii lacrimogene, rime naive de care ar fi rîs și curcile într-o cultură liberă și matură, are statuie în Parcul Icoanei, inaugurată de Eugen Simion. Nu ți se pare că reflexul ăsta de a încerca, dacă nu să schimbi acest canon viciat, măcar să-i înțelegi resorturile, e unul firesc pentru un tânăr care visează un doctorat în literatura română din a doua jumătate a secolului XX?
R.Ș.: Ba da, e firesc.
L.M.: Eu așa am simțit atunci și la fel simt și azi. Doar că din fericire am cugetat vreo doi ani până să mă apuc efectiv de scris și mi-am dat seama de un lucru simplu, pe care ar fi trebuit să mi-l spună conducătorul de doctorat încă de la început: că era un proiect prea ambițios, prea vast, prea puțin articulat, prea puțin circumscris, riguros, pentru a putea ieși din el o lucrare de doctorat valabilă academic. Era o intuiție acolo bună, cred și azi, după aproape 17 ani, că această curățenie trebuie făcută, dar era ceva peste puterile unui doctorand. Ar fi ieșit inevitabil un obiect dezlânat, cam impresionist, cam riscat, cu eventuale capitole spectaculoase numai bune de creat polemici prin presa literară, dar n-ar fi fost un doctorat pe care să mi-l pot omologa, așa cum s-a întâmplat apoi, într-o mare universitate europeană. Am scris deci o teză care descrie pur și simplu viața și peripețiile unei reviste. Înțelepciunea asta i-o datorez adevăratul meu mentor de la București, profesorul Paul Cornea. Am schimbat deci tema și am făcut ceva modest, un fel de cercetare de teren, cartea pe care am publicat-o apoi cred că ar putea fi cel puțin utilă cuiva interesat să înțeleagă fenomenul literar în ansamblu al epocii și e ceva ce nu s-a mai făcut, e o contribuție, o pietricică. Cartea are însă multe bube, pentru că ar fi avut nevoie nu doar de un editor amabil, ci de unul tiranic, profesionist și de o editură cu adevărat academică care să mă fi cravașat bine, să mă fi pus la muncă. Lipsește un indice de nume, lipsește în continuare, în ciuda multelor mele corecturi, o structură mai clară, lipsește o descriere de tip fișă bibliografică a fiecărui număr, în fine, lipsesc multe lucruri pe care ar fi trebuit să le fac. Mai mult, lipsesc vreo câteva sechele eseistice care ar putea completa datele de teren, adică alte cărți care ar deriva firesc din această materie destul de brută, de descriptivă pe care am încercat eu s-o fac. Poate vor veni alții, cu forțe proaspete, eu am dezertat între timp.
R.Ș.: Mai afirmi, în dialogul cu Cristi Pătrășconiu, că Nichita Stănescu a rămas în istorie — în dauna unor Petre Stoica, Florin Mugur, Leonid Dimov, de exemplu — nu fiindcă ar fi avut o poezie mai rafinată, ci datorită aurei boeme care ar fi funcționat ca PR. Fraza ta se bate cu mii de pagini elogioase scrise de sute de critici literari despre lirica lui Nichita Stănescu. Pe ce te bazezi când dai un astfel de verdict, în răspăr cu opinia majorității?
L.M.: Păi ar trebui să-ți răspund, în glumă, ca în BD în alertă, că mă bazez pe vocea și talentul meu. Dar îți voi răspunde serios că tu știi, cel puțin la fel de bine ca mine, că evaluarea poeziei e treabă serioasă, științifică, cuantificabilă, asta dacă cel care o citește a auzit măcar de Aristotel. Că butada cu de gustibus e bună doar pentru săracii cu duhu, pentru oamenii care nu știu să desfacă un text așa cum se desface un aparat de radio, pentru oamenii care nu știu să explice de ce le place ce le place, asta dacă au norocul să posede instinct și să le și placă ceva — adică așa cum sunt majoritatea criticilor români contemporani. Da, toți cei trei pe care i-ai menționat sunt poeți categoric superiori lui Nichita Stănescu. Sunt buni, extraordinar de buni, chiar și când scriu poezie la comandă politică, iar asta e o probă de foc, să recunoaștem. Au profunzime, finețe stilistică, abilitatea foarte rară de a surprinde insolitul în realitatea cea mai banală și de a-l și traduce în cuvinte, mânuiesc limba română cu o dexteritate, cu o flexibilitate ce ține de măiestrie, nu de ucenicie voioasă, spectaculoasă și goală. Nichita Stănescu a fost și a rămas și după moarte o prezență extraordinară, o personalitate acaparantă, care se reflectă uneori fidel în textele lui reușite, dar e atât, un spectacol, nutreț perfect pentru snobii poeziei, care se îmbată jucând un fel de șah mental cu versurile lui încifrate. Avem în literatura română șah de nivel internațional, dacă asta vrem, la Ion Barbu, șah de mare clasă, care, pe alocuri, are și tresărire inefabilă. Dar Nichita Stănescu e un modernist ușor prăfuit, de mâna a doua, onorabil ca poet, dar nu mai mult, perfect pentru strungarii care au devenit critici literari în comunism și începând cu anii ’60 au vrut să pară și esteți rafinați. Niciodată tensiunea poeziei lui nu atinge tensiunea din aceste patru versuri de Florin Mugur, dintr-o poezie anti-război, cu siguranță un grupaj realizat la comandă: „Şi brusc sunetul prelung al sirenei. Guri de puşcă/ rotunde ca nişte pupile îngheţate./ Sânge peste care aluneca simplu zăpada,/ peste care pâlpîia vântul o clipă”. Un politruc în Gazeta literară în 1957 a scăpat o mare vorbă, în timp ce-i înfiera pe poeții sus amintiți, pe atunci foarte tineri: „cu un asemenea rafinament noi nu avem nimic în comun”.
R.Ș.: Le predai studenților spanioli literatură română. Mai citesc tinerii iberici? Cum arată viitorul literaturii, Luminița?
L.M.: Oricine citește, nu doar studenții mei iberici, dacă altcineva știe să-i deschidă apetitul cu adevărat. Cititul și extraordinara satisfacție pe care ți-o dă literatura atunci când începi să știi ce-i cu ea și cum s-o apuci nu e o chestie înnăscută. Și nici nu cred că unii vin pe lume predispuși la lectură, alții, nu. Copiii care au norocul să se nască sănătoși, orice copii, de oriunde și de oricând, vor citi dacă văd adulți în jurul lor citind și dacă li se citește constant, din primul an de viață, dacă apoi sunt duși de mână pe la biblioteci, dacă sunt lăsați, mai târziu, să aleagă exact ce vor, chiar dacă tu ai vrea să citească clasicii pe care-i citeai tu când erai mic, dacă sunt încurajați și lăudați. Sigur, școala spaniolă asigură completa alfabetizare de la 5 ani și obligația de a avea carnet de bibliotecă cu fotografie de la 6 ani, cred că și asta contează. Abonamentul la bibliotecă, la rețeaua de biblioteci de stat, excelent aprovizionate, e un fel de primul buletin în Spania. Apoi, studenții care vin la Filologie sunt deja captivi ai viciului citirii, doar că poate nu le-a dat prin cap să citească, de pildă, Max Blecher. Eu sunt acolo ca să vorbesc în așa fel încât studentul să nu mai rabde până la pauză ca să se ducă să citească Blecher. Dacă nu-mi iese asta, mă simt ca Simona Halep care a pierdut finala. Dar din moment ce anul ăsta conduc o teză de licență cu o paralelă între Blecher și Cărtărescu, scrisă de o studentă care acum doi ani știa despre România doar că e o țară din estul Europei, câteva meciuri tot am cîștigat. Viitorul literaturii e chestionat de 2000 de ani încoace și va fi chestionat încă cel puțin alți 2000. Nu-mi fac nicio grijă în acest sens. Viața e imposibilă fără meta-viață, o știau și cei din peșteri, în neolitic, cum am putea să fim noi azi îngrijorați?
R.Ș.: „Iluzia autorității critice e atât, o iluzie, probabil o moștenire istorică”. Te-am citat. Și m-am întristat, fiindcă sunt un om care am crescut cu acest reper, al autorității critice. Chiar nu mai e nicio șansă ca lumea criticii de specialitate (în muzică, arte vizuale, teatru, film, literatură etc.) să se… reabiliteze? Ce crezi că îi produce disoluția?
L.M.: Toți am crescut, mai ales în România, cu repere de autoritate, și nu doar intelectual vorbind, ci și în familie. E o tradiție înrădăcinată în orice provincie, geografică sau culturală, e ceva firesc. Și da, exact cum spui, autoritatea e necesară, dar e și benefică doar dacă e una onestă, cinstită și responsabilă. Altfel, în loc să clarifice și să disciplineze, nu face decât să oprime, să intimideze și să descurajeze. Autoritatea, în România cel puțin, și în particular în lumea literară, nu au distrus-o vremurile noi, relativismul postmodernist (deși a avut un rol), nici internetul, nici blogurile, nici așa-zisa incultură a tinerilor sau vreo fatalitate de orice fel, nici vorbă. Autoritatea s-a autodistrus prin inconsecvență, minciună, prieteșug, aranjamente grosolane, pentru că a fost slabă, pentru că a intrat în libertatea de după ’89 cu dorințe revanșarde și aplicând, inconștient poate, metodele de impunere pe care le practicaseră activiștii de partid înainte.
Autoritatea la care visezi tu și la care visez și eu și orice om care scrie o carte și așteaptă să-i fie receptată cu inteligență și onestitate, chiar și când receptarea e negativă, nu există în acest moment în România, eu n-o văd, dacă tu o vezi, sunt gata să mă revizuiesc. Ea ar presupune consecvență, scris de cronici săptămânale în reviste care să-i asigure protecție cronicarului după modelul conform căruia un mare ziar european asigură protecție jurnaliștilor săi de investigație, ar presupune tărie de caracter în cronicar, suficientă încât să nu facă rabat de la calitate de dragul prietenilor, apoi presupune cultură și cunoașterea regulilor gramaticale și știința de a evita un anacolut, pentru că altfel, degeaba scrii în deplină libertatate într-un blog, dacă ai comis cinci dezacorduri în pagină, pentru mine nu mai prezinți încredere. Un chirurg poate opera excelent și totodată scrie „mi-ar place”, dar când o zice unul care se crede îndreptățit să-mi comenteze mie cartea, eu nu mai citesc continuarea, mă opresc la verbul ăsta care încă e de conjugarea a doua și revin la ale mele. Deci, decât să ne auto-iluzionăm că există această autoritate și să fim amabili și politicoși cu unii și cu alții care întrunesc întotdeauna o parte din calitățile de mai sus, dar niciodată toate și niciodată simultan și consecvent în timp, mai bine să recunoaștem că nu prea există și să sperăm că va apărea.