E greu să ai simțul umorului acasă. În pat, sâmbătă dimineața, la opt, după o seară de vineri. (Dacă n-ar fi fost și de joi, și de miercuri; dacă n-ar fi un obicei!). Și nici n-are ce căuta umorul acasă. Oricând. Dormitorul trebuie respectat. Prin sobrietate, dacă nu prin posăcie de-a dreptul. Mai ales când ți-e somn — și ți-e somn în weekend, din obligație față de omenire — și ești trezit de zgomotul lucrărilor de-afară. Cât să te-ntrebi dacă nu cumva trotuarul de pe strada ta — nu mai lungă decât un bloc cu patru scări (vreo 150 de metri) — n-a intrat peste noapte în Masterplanul General de Transport. Altfel, de ce s-ar lucra cu atâta spor într-o zi liberă?! Cu spor și gălăgie — a doua fiind dimensiunea românească a primului. Iar ea se trage de șieturi cu muncitorii. O dată, de două ori, de trei ori, până (se) pornește. Odată cu motorul în doi timpi al unui utilaj la fel de cosmopolit descompletat ca hainele lucrătorilor — de unde rateurile fulminante, fumul gros, opririle dese. Și ai pentru o clipă senzația că e vară, anotimpul cositoarelor pe benzină, mai matinale decât ultima mușcătură de țânțar bine stropit de autorități cu apă sfințită de la frigider.
Până una-alta vorbim de un lucru bun: reabilitarea unui trotuar, a intrândurilor în scările blocului — a străzii în totalitate, probabil, cu toate că nimic nu anunță amploarea lucrării. Ba nu! Ceva o anunță — niște înscrisuri pe casa scării! Care vorbesc despre mașini — cum că ar trebui mutate. Când?, nu se spune. Și iată, de aici, amploarea, consfințită prin — de dragul rimei — lentoarea cu care se pune în operă betonul (căci, până la asfalt, ne mănâncă șapa). De fapt, se lucrează de mai bine de o săptămână (inclusiv sâmbăta, subliniez) și s-au montat bordurile, iar între ele s-a așternut materialul de umplutură. Pe nici 200 de metri în linie dreaptă.
Va dura! E clar că se are în vedere o refacere din temelii a infrastructurii. Iar vremea ține cu cele cinci ore de lucru pe zi ale constructorilor. Iar constructorul român — sau românul constructor, cum vreți — s-a născut dormind. Cu travaliul s-a ocupat, ca și în cazul nostru — al adormiților lui — altcineva. Și, la școală, în loc de „Ana are mere”, a învățat să întrebe (clientul): „Vreți repede sau bine?”, asemenea unui atlet al Abecedarului și al școlii vieții. Așa că arată — dacă n-ar fi deja, în adâncul profesionalismului său — ca un bricoler care a dat iama prin Dedeman la sfârșit de săptămână și s-a pus pe treabă între două cafele.
Cum mă pregătesc și eu, sorbindu-mi ceașca amară, la ibric, de când am rămas fără pastile la expresor. Să zugrăvesc, adică: de la glet (inclusiv) în sus, la culoare. După ce am renunțat să-l mai caut pe faianțorul („piastrelist” — cum își zic cei care au lucrat în Italia), ce-mi propusese schimbarea gresiei într-o bucătărie de nouă metri pătrați contra sumei de 2.500 lei — fără materiale, bineînțeles. Nu direct, ci prin intermediar, știind că despre bani e mai bine să vorbești cu doamnele — ele înțeleg! Pe când cu domnii, despre fotbal, whisky, munca afară, aventuri, treburi bărbătești. Și tot cu ei, cu domnii, despre termene: o săptămână, poate zece zile, fiindcă doar după-amiaza e posibil, ziua — la lucru.
„Printre cei ca ăștia de-afară!”, îmi spun, iar umorul mi se întoarce din lumea de noapte a celor trei zile de festival internațional de literatură, FILTM, din Palatul Baroc, în zațul cafelei. Și-mi rămâne pe buze, ca un surâs negru, la gândul că Dicasterialul, cea mai mare clădire din Timișoara, a fost construit în cinci ani, Palatul Culturii (care adăpostește Opera, Teatrul Național, Teatrul Maghiar și Teatrul German), în patru, iar Palatul Lloyd a fost ridicat în doi — cu tehnologie de secol 19, respectiv de început de secol 20. Și mă opresc aici, nu înainte de mai zâmbi o dată fără zahăr la spusele arhitectului Duiliu Marcu (1885–1966), cel care a realizat, în 1923, planurile Operei timișorene, după al doilea incendiu pe care l-a suferit clădirea (în 1920): „Suntem prea săraci ca să ne permitem să facem lucrul prost”.
Iar în loc de post-scriptum, mai păstrez un zâmbet pentru după lucru. Gândul că-mi pot suna omul cu 2.500 lei să-i spun că sunt de-acord cu suma și că-i dau toți banii în avans. Dar numai dacă știe cât e comisionul meu. Se-nțelege!