Violeta Savu (n. 21 februarie 1973, Bacău) este poetă, dramaturg, publicist și, ocazional, performer. Licențiată în matematică, membră a Uniunii Scriitorilor din România; redactor la revista „Ateneu”. A publicat patru volume de poezii: Refugii în liric (Ed. Pallas, 2004), Atocmiri (Ed. Studion, 2006), Din depărtare el mă vedea frumoasă (Ed. Tracus Arte, 2011), Franjuri (Tracus Arte, 2016) și unul de dramaturgie, Ierburi otrăvite (Ed. Limes, 2020). A obținut, în 2016, un premiu de dramaturgie, cu piesa de teatru Clara și Robert. Hârtie cu portative, în cadrul Festivalului Internațional al Recitalurilor dramatice „Valentin Silvestru”. Fragmente din poezia ei au fost traduse în engleză, daneză, italiană și maghiară, fiind publicate în revista de world literature „Asymptote” (2020), antologia de poezie Rumaensk poesi. En antologi af Flavia Teoc oversat af Robin Wildt Hansen, publicația „Un posto di vacanza” (2019) și, respectiv, în antologia Primăvara Poeziei — A költészet Tavasza (Ed. „Caiete silvane”).

Robert Șerban: Ai publicat câteva cărți de poezie, ai scris de nenumărate ori despre cărți de poezie. Citești și ești la curent cu ultimele noutăți. E ceva ce nu-ți place la poezia română contemporană? Ți se pare că îi lipsește ceva sau că are ceva în plus, prea în plus?

Violeta Savu: Îmi este greu să răspund la această întrebare, potrivită de-a fi pusă mai degrabă unui critic literar, dar voi încerca, asumându-mi subiectivismul. Cred că, din fericire, avem destui poeți buni. Din păcate însă, se publică și multă maculatură, fără discernământ. Dar nu contează cărțile ratate; ele trebuie ignorate. Așa că voi spune ceva despre poezia bună care se publică azi și despre ce mi se pare că are în plus. Am senzația că în ultima vreme se pune un accent exagerat pe tehnica poetică. Sigur că este important să stăpânești tehnica, dar nu în detrimentul sentimentului. Iar pentru gustul meu, e prea mult experiment în poezia celor tineri. Dar realitatea este că ei sunt acordați la un alt limbaj decât cel accesibil mie. Pe de altă parte, nu știm care va fi evoluția lor ulterioară, e specific tinereții să urmărească să frapeze. Nu știu dacă îi lipsește ceva poeziei române contemporane. Din fericire, se scrie destul de variat și doar dacă nu facem efortul să căutăm cu răbdare și bunăvoință poezie care să ne satisfacă gusturile nu vom găsi.

R.Ș.: Poezia ta e una de bună calitate, limpede și feminină, fără patetisme, dar cu sensibilități asumate și la vedere. Ai descoperit care e motorul scrisului tău? De ce „combustibil” are nevoie el ca să funcționeze?

V.S.: Până să-mi pui tu această întrebare, nici nu m-am gândit la asta. Eu am început să scriu în copilărie, pentru că simțeam nevoia de o lume care să fie doar a mea. Dar „combustibilul” de care am nevoie este iubirea. Am convingerea că pentru orice act de creație, indiferent de forma de exprimare, indiferent de tema aleasă, combustibilul este iubirea. În cazul meu, mai contează ceva: liniștea sufletească sau măcar o șansă de liniștire. Acum lucrez la un volum nou de poezie. Eu nu public prea des. Nici nu scriu foarte des poezie, deși poezia o iubesc cel mai mult. Pentru mine, chiar și în privința lecturilor, poezia e cea mai importantă.

R.Ș.: Îți aștept cu interes viitoarea carte. Spui că nu publici des cărți. De unde vine această parcimonie? Se întâmplă să te îndoiești des de un text pe care l-ai scris? Ce alarme se pornesc la relectură, dacă se pornesc?

V.S.: Las un timp destul de lung pentru relectură, suficient pentru decantare, luni de zile sau chiar mai mult. Dacă mă plictisesc când recitesc ce am scris, sigur e o problemă. Și arunc. Poate cel mai tare mă tem de ridicol. Sper să am suficiente „antene” pentru a-l sesiza atunci când se strecoară, iar dacă sunt cazuri în care îmi scapă, să fie infim și remisibil. Asta în ceea ce privește poezia sau dramaturgia. La dramaturgie, mi s-a întâmplat să refac mai mult de jumătate o monodramă. În fond, a fost o rescriere și am putut realiza asta pentru că era vorba de o piesă de teatru scurtă; altfel, nu mi-aș fi irosit timpul cu lucrul pe un text lung. Iar în cazul unei poezii, dacă simți nevoia să refaci mai mult de jumătate, părerea mea personală e că mai bine o arunci. Orice scriitor care se respectă își reia textele, le șlefuiește. Dar dacă aproape fiecare vers necesită modificări, recomandabil este să renunți. Poezia trebuie să izvorască dintr-un sentiment, nu din multiple ezitări în gândire. Dar nu știu dacă am dreptate…, am vorbit aici despre cum procedez eu.

R.Ș.: Cărțile tale au fost în general bine primite de critică. Cu toate acestea, nu prea te-am găsit în topuri. Te-ai simțit nedreptățită pentru asta? Crezi că un motiv ar fi putut fi machismul de care este acuzată uneori literatura română? Cât de complicat ori de simplu a fost sau este să fii femeie și scriitoare?

V.S.: Nu a fost complicat să scriu sau să public cărți. Complicat a fost să găsesc o editură favorabilă și să fiu mulțumită de contractul propus, dar asta e valabil pentru majoritatea scriitorilor din România. Nu știu cum a fost pentru alte scriitoare, nu pot vorbi în numele lor, dar eu nu m-am simțit discriminată pe criterii de gen. La echipa revistei „Ateneu”, am fost cooptată de doamna directoare Carmen Mihalache (critic de teatru). Nu știu cum ar fi fost dacă la conducerea revistei ar fi fost un bărbat. Dar cu toți colegii de redacție mă înțeleg foarte bine și nu doar că nu am fost minimalizată de colegii bărbați, dimpotrivă, toți m-au susținut când am avut nevoie. Dar, să știi, îți spun deschis că da, am și eu frustrările mele. Dar ele sunt generate mai mult de faptul că locuiesc într-un oraș de provincie, iar scriitorii buni și foarte buni de aici rareori sunt luați în seamă. Când se fac liste cu invitații pentru festivaluri naționale de literatură, tabere de creație, conferințe, simpozioane etc., organizatorii din orașele mari, considerate centre ale culturii, cam uită de… Bacău.

R.Ș.: Știu că ești pasionată de artele vizuale. Îți citesc cronicile de artă plastică și cele de film din „Ateneu”. Cât de mult se desparte vizualul de literatură? Ce aștepți să vezi când nu citești?

V.S.: Arta vizuală și arta scrisului se sprijină reciproc, dar tot atât de adevărat este că mereu a existat o anume rivalitate între reprezentanții lor, scriitorii considerând că e mai important cuvântul, plasticienii susținând că, dimpotrivă, imaginea are mai mult impact. Dincolo de rivalitate, scriitorii se inspiră adesea din succesiuni de imagini, fotografii, picturi sau pur și simplu episoade vizuale decupate din viața de zi cu zi. La rândul lor, artiștii plastici pot fi inspirați de energia cuvântului, de o poveste relatată de un scriitor și, cu siguranță, apelează la cuvinte pentru a-și intitula lucrările, pentru a dezvolta un manifest sau chiar pentru a explica (prin vocea lor sau a unui critic de artă) anumite detalii din creația lor unor persoane mai puțin obișnuite cu limbajul plastic. Cinematografia și teatrul unesc cele două forme de expresie, le însuflețesc! Există un film care are ca subiect chiar această rivalitate, între imagine și cuvânt, se numește Words and pictures, în rolurile principale joacă Juliette Binoche (în film ea interpretează rolul unei pictorițe) și Clive Owen (în rolul unui scriitor). Fac o paranteză ca să spun că artista Mia Nazarie a făcut conceptul grafic și fotografia copertelor ultimelor mele două cărți. Iată un model de colaborare!

R.Ș.: Tot în Revista „Ateneu”, am citit, nu chiar de mult, câteva interviuri interesante pe care le-ai solicitat unor artiști plastici. Ce caută un scriitor prin atelierele artiștilor vizuali? Tu ce găsești pe acolo?

V.S.: Da, ocazional, am luat interviuri unor artiști. Mie nu-mi place prea mult să fac interviuri, dar sper să mai pot purta dialoguri cu plasticieni. Am observat că plasticienii sunt mai dispuși decât scriitorii să vorbească despre universul lor.

De la artiști eu am învățat să privesc mai atent și să văd în profunzime nu doar imaginea din prim-plan, ci și pe cea din arierplan și chiar pe cea existentă dincolo de liniile fizice. Nu am intrat în multe ateliere, dar mă mândresc cu faptul că în Bacău există un nucleu de artiști excepționali și câteva galerii de artă importante. Eu am intrat doar în câteva ateliere, în special în cele ale artiștilor mai apropiați de vârsta mea. În atelierele lor găsesc multă culoare, mirosul amețitor de uleiuri și terebentină de la lucrările aflate în lucru, conversație de calitate purtată cu lejeritate, atmosferă relaxată, sinceritate, muzică bună și niciodată nu lipsește… o cafea excelentă! O bogăție înspăimântător de frumoasă!

R.Ș.: Ai avut o rubrică intitulată „Cartea din colet”, în care comentai noi apariții editoriale. Am observat că ai deschis o altă rubrică, „Realitatea paralelă”, dedicată cinematografiei. Cum arată un top 5 al filmelor preferate de tine? Mi-ar plăcea să îmi spui mai multe despre filmul aflat pe locul întâi.

V.S.: Să știi că eu am scris câteva, hai să le zicem, recenzii de filme, dar nu mă consider cinefil. Nu am cultură cinematografică. Văd filme uneori și pentru simplul motiv de a mă deconecta. În weekenduri mă uit la ecranizările polițiste după romanele Agathei Christie, la Poirot sau la Miss Marple, pentru că mă relaxează și-mi plac decorurile și atmosfera.

Sunt o mulțime de capodopere pe care nu le-am văzut, iar pe unele nici nu voi apuca să le văd, din varii motive. Rubrica „Realitatea paralelă” am deschis-o pentru a contribui la varietatea tematică a revistei „Ateneu”. Ceea ce scriu eu nu se poate numi cronică de film. Și poate nici recenzie nu e tocmai cuvântul potrivit. Poate că e o tabletă ce conține o recomandare de vizionare, să zicem… Prezentând câte un film, încerc să includ și o scurtă paralelă cu ceva — cu alt film sau cu o carte, sau cu o situație din realitate. Titlul rubricii este decupat dintr-o aserțiune a marelui regizor Andrei Tarkovski: „Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă”. Am câțiva regizori preferați. Tarkovski mi se pare uriaș, dar nu pot spune că face parte dintre regizorii mei preferați. Filmele lui sunt complicate, necesită concentrare, timp pentru analiză după vizionare. Deși au atât de multă poezie — sau poate tocmai de aceea —, sunt solicitante, iar unele cadre sunt deprimante. Toate filmele lui Tarkovski te fac să-ți scormonești conștiința. De fapt, Tarkovski, mai mult decât regizor, e un „călăuzitor” în labirintul sufletului uman, un magician al imaginii pe care o încarcă de semnificații și un profet care și-a rostit profețiile, uneori destul de criptic, în opera sa cinematografică. Da, Tarkovski a avut har, a fost genial (și nu știu dacă m-aș hazarda să afirm asta despre alt regizor), dar pentru vizionarea filmelor lui trebuie să-ți iei concediu.

De la regizorii preferați, recent am revăzut filmul lui Giuseppe Tornatore, Stanno tutti bene (cu un senzațional Marcello Mastroianni în rolul principal). E atâta nostalgie, atâta poezie, atâta căldură umană, atâta duioșie și sunt atâtea „inventate” motive (vitale) de speranță în călătoria antiinițiatică a bătrânului Matteo, încât e imposibil să nu te cucerească acest film. Nu e un film celebru, nu e o capodoperă, dar e un film despre familie, despre greșeli și puterea de înțelegere și iertare, despre dor. E un film pentru suflet. De la Tornatore, filmul meu preferat, pe care l-am văzut deja de vreo patru ori, este La leggenda del pianista sull’oceano, care m-a încântat chiar mai mult decât lectura nuvelei ce stă la baza ecranizării, Novecento, de Alessandro Baricco. Îmi plac mult filmele lui Ingmar Bergman, deoarece sunt filme psihologice și au o lumină specială, Bergman colaborând constant cu extrem de talentatul director de imagine Sven Nykvist. Lumina luminoasă… (expresia îi aparține lui Bergman). Din filmografia acestui regizor, Persona mi s-a lipit de suflet, dar și Strigăte și șoapte, și Prin oglindă.

Nu am un top 5 al filmelor; preferințele mele la filme sunt interșanjabile.

R.Ș.: Cu ce poem scris de tine ai participa la o antologie universală a poeziei?

V.S.: Asta e cea mai dificilă întrebare! Nu știu ce aș alege. Cred că aș selecta zece texte dintre cele care mi s-ar părea mie că ar fi mai reușite, m-aș sfătui cu câțiva prieteni în gustul cărora am încredere și, în funcție de „jurizarea” lor, aș alege acel poem pentru respectiva antologie… Dar deocamdată mă aflu în situația că nu pot să aleg ceva „universal”. Pentru că am vorbit de filme și nu am zis nimic despre Antonioni, mă opresc la acest poem inedit, pe care până acum nu l-am arătat nimănui; probabil îl voi include în următorul volum.

Cămașa 

În „Aventura”, filmul lui Antonioni, o femeie

îi dăruiește celei mai bune prietene o cămașă.

Felul cum mâinile celei dintâi au zvâcnit pe materialul mătăsos,

adulmecarea, pentru ultima oară, a mirosurilor ascunse-n țesătură
și stânjenirea neprefăcută a celeilalte când a acceptat cadoul
întregeau un ritual de renunțare: cedarea logodnicului.

Aseară, tu mi-ai trimis o fotografie de la o aniversare.
În prim-plan, se vede o cămașă largă dominând adunarea.

Toată noaptea m-a frământat dorința de a-ți dezbrăca nevasta.
Să mă înec în cămașa ei ca într-o mare albastră,

marea aceea promisă de tine în ultima vară petrecută împreună.

E dimineață. Am revăzut fotografia.

Cruzimea luminii mi-a schimbat dispoziția.
Aș vrea să plonjez în curtea ta
și să-ți fur pâinile fierbinți, lăsate în iarbă.

Îmi închipui mâinile ei frământând aluatul și plâng.

Eu sunt păpușa vie din lemnul ars în cuptor.

„Aventura”, sensul răsturnat al ritualului…