Atunci când s-a inventat, ca idee, Europa, s-a dat pe sine în chirie. Adică s-a gândit ca o Casă Comună a celor care nu doar credeau într-un proiect comun, ci, mai ales, erau capabili să îl pună în aplicare. Mai mult decât un proiect, Europa, așa cum ea arată astăzi, însemnă o viziune ce îşi face lucrarea încă de la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci când geniul lui Jean Monet a fost străluminat de o soluţie pentru a face imposibil, în viitor, orice război în vestul continentului. Astfel, Monet a pornit de la o observaţie evidentă, anume că toate tratatele de pace au fost încălcate. Pentru a preîntâmpina reizbucnirea unui război era nevoie ca marile puteri, Franţa şi Germania, să îşi poată controla reciproc industria de armament. Iar industria de armament poate fi controlată mult mai eficient prin industria metalurgică şi extracţia cărbunelui. Drept pentru care primul organism european comun a fost acesta, între cele două ţări. De la acest nucleu a pornit Piaţa Comună, care a însemnat frontiere libere pentru mărfuri. Au urmat legi şi standarde comune, frontiere libere pentru cetăţenii europeni, moneda unică, o politică externă unică. Tacit, se preconiza atunci şi o armată comună, ceea ce va face imposibil, în fapt, orice conflict. De aici până la Statele Unite ale Europei nu e decât un pas. Dar un pas extrem de greu, așa cum arată și recentele reacții ale lui Donald Trump la propunerea lui Macron de a crea o armată comună.
Dincolo însă de toate aceste mecanisme foarte complicate, fără de care nu se poate închega o comunitate, Europa înseamnă valori comune. Or, din păcate, valorile despre care e vorba nu pot fi legiferate fiindcă ele țin de mentalitate, și nu de lege. În democrații nu se concepe în ruptul capului, de pildă, ca un politician nu condamnat definitiv, ci doar suspectat de o fărădelege să mai rămână în activitate, darămite în fruntea unui partid. Drept pentru care partidul îl obligă să își dea demisia de îndată. Să nu suspectăm un asemenea gest ca unul excesiv de precaut moral. Nu! Experiența arată că acel lider va încerca să confiște partidul, se va înconjura de ticăloși ca el și, în acest fel, nu se va da în lături de la nimic. Inclusiv să dea cu partidul de gard, de va fi nevoie. E o reacție de înțeles, evident, fiindcă un asemenea lider nu mai apără o idee, ci își apără libertatea. Or, când nu mai ai nimic de pierdut, faci cele mai nebunești gesturi.
Ați înțeles, desigur, că liderul de mai sus e chiar Liviu Dragnea. Dar ați înțeles și că Dragnea nu își sacrifică doar partidul, ci, mai ales, România. Da, reacția lui Dragnea față de Raportul MCV și de criticile de la Bruxelles arată clar asta. Cu ce riscuri? Cu riscuri imense nu doar de excludere din Uniunea Europeană. Care, oricum, va reacționa în următoarele luni, după ce Ungaria și Polonia au început, agresiv, să facă figură aparte. Cu riscuri ce țin de fondurile pentru agricultură, de creștere a ratingului de țară, adică dobânzi mult mai mari. Cu riscuri imense pentru cele 4 milioane de români ce lucrează în Europa. Cu riscul ca România să se așeze singură într-o zonă gri, fără de speranță.
Ceea ce Liviu Dragnea a spus cu privire la dojana Europei seamănă tragic de mult cu un distih dintr-o celebră poezie a lui Gh. Topârceanu: „Să fii sănătoasă, cocoană,/ Că-mi iau geamantanul și plec!”.
Din păcate, geamantanul lui Dragnea este unul chinezesc, în care sunt hăcuite legile și speranța noastră.