Întortocheatele străzi abundând de istorie ale orașului canalelor duc cu gândul la un labirint în nuanțe gotice fără de scăpare în drama cu nuanțe horror, psihotice The Comfort of Strangers, produsă de Paul Schrader în 1990. Veneția mistică, amplasare pitorească, încărcată cu străduțe înguste, dar a căror finalitate, a căror destinație este mai degrabă ușor identificabilă, e metamorfozată de cinematograful Dante Spinotti într-un joc psihedelic de arhitectură imperială, de bogăție culturală, precum și de amenințare a necunoscutului ascuns în unghere neexplorate de străin, odată cu rătăcirea protagoniștilor, amintind de odiseea în New York-ul nocturn din monumentalul Eyes Wide Shut (1999) al lui Kubrick.

Adaptând ambițiosul roman a lui Ian McEwan, scenaristul Harold Pinter, apreciat în special pentru arta sa pe scena teatrului, rămâne fidel sursei originale — opera modernă, care tratează factorul politic, răspântiile ideologice într-un mod subtil, sub simbolistica iraționalului uman, a tabuurilor și a diferențelor sociale, de clasă, a sexualității, a nevoii umane de a defini și a categoriza, regăsindu-se pe marile ecran într-un cadru noir, senzual, violent, accentuând în același timp dispersarea de perspective, confuzia.

Distribuția este un factor principal în producerea unei atmosfere de claustrofobie, Christopher Walken, prin a sa intensitate, în ciuda înlemnirii gesticii, alături de Helen Mirren, formând un cuplu complex, intelectual, imprevizibil, reușind să-i inducă în eroare, prin mirajul misticismului, pe tinerii remarcabili în principal de suplețea fizică, angelică, interpretați de Rupert Everett și Natasha Richardson. Aceștia din urmă, în rolurile Colin și Mary, sosesc în orașul al cărui nume nu este menționat, dar care se deduce de la prima vedere a fi sublima Veneție, pentru a încerca să redescopere pasiunea din relația lor. Cu toate că legătura dintre cei doi nu este clar specificată, precum multe alte elemente din producție, se poate presupune că ei formează un cuplu condus de mai mult decât sentimente de amiciție, având un trecut de durată în spate, o încredere reciprocă și o initimitate subtil, molcom expusă pe ecrane, izolată de expuneri bruște, de dinamism superficial. Se află că Mary are un copil și o căsnicie eșuată, precum și o carieră actoricească sub semnul întrebării, Colin aspirând să devină cântăreț. Frumusețea celor doi tineri este folosită mai degrabă ca un prilej de a le atribui o aură hipnotizantă, cei doi apărând mai degrabă ca două manechine ușor de manipulat, a căror dificultate principală este aceea de a găsi ceva de mâncare în orașul mai degrabă turistic, de a găsi drumul înapoi spre hotel, de a dezbate idei filosofice într-o tonalitate romantică. Atractiv expuse, personajele nu permit însă o pătrundere în psihicul lor, rămânând aure fantomatice, efemere în spațialul glorios. Caracterul cel mai puternic, care oferă o perspectivă autentică asupra trecutului său, prin desele trimiteri la istoricul familei sale, la autoritatea bunicului, a tatălui, în maniera idolatră caracteristică extremei dreapta, Robert (Walken) întrerupe cel mai violent conceperea unui sens, a unei înțelegeri contextuale, dovedindu-se a fi cel mai imprevizibil. Deținătorul unui bar frecventat de homosexuali, clasat de el drept restaurant, nu accidental apare în sprijinul celor doi rătăciți, oferindu-le în final un cămin pentru o noapte în palatul istoric, reabilitat de soția sa Caroline (Mirren), un spațiu muzeal gotic, un loc comemorativ pentru o perioadă de mult trecută, glorioasă pentru familia sa. După ce se trezesc, Colin și Mary se văd captivi în jocul iluzoriu al cuplului matur, care osciliază între juvenilitate și admirație emotivă și agresiune și obsesie sexuală. Colin, a cărui principală slăbiciune este afinitatea pentru propria persoană, nu se lasă ghidat de sensibilitatea partenerei, devenind obiect principal al foamei gazdelor, o înflăcărare a cărei cauză poate fi doar dibuită, devenind astfel victima principală.

Un labirint al obsesiilor, al credinței în moralități abstracte, al condamnărilor neînțelesului prin fapte și mai absurde, al dorinței abolirii schimbării prin divinizarea ritualului, al torturii intelectuale și al crimei pentru catharsis, atât opera lui McEwan, cât și adaptarea audiovizuală a lui Schrader compun experiențe onirice, psihotice, reușind să stârnească mai multe întrebări decât să ofere hărți, printr-o referință metaforică la ghidările emoționale întâmpinate de orice individ în cotidianul real, rodul pasiunilor și al expunerilor impulsive fiind adesea greu de raționalizat.