Prin măiestuoasa îmbinare a suprarealismului lipsit de obligația elucidării cu halucinantul inspirat de Orwell, prin ale sale distopii, ori de Kafka, prin prizonieratul ilogic al birocrației, iluștrii regizori francezi Marc Caro și Jean-Pierre Jeunet colaborează, pentru încă o dată, în anul 1995, pentru aducerea la viață a filmului The City Of Lost Children (La cité des enfants perdus). După succesul și controversa producției Delicatessen poate fi greu de imaginat o turbulență mai puternică pe marile ecrane. Investind însă un buget considerat record pentru istoria cinematografiei franceze de până atunci, colaborarea ingenioasă dezlănțuie un univers haotic, încețoșat, ca un amalgam de dileme.
Fără a strecura, observabil, o critică a unui sistem, neamplasând acțiunea într-un viitor dispus drept o repercusiune distopică, prin recunoașterea moravurilor terestre, dar și prin tehnologia de laborator, scenariul poate fi atribuit unei dimensiuni paralele, concomitente contemporanului.
Orașul, intitulat după misterioasele, recurentele dispariții ale copiilor, care par a reprezenta totuși singura formă de intelect în masa de ciudățenii invididuale, precum și principala formă de rebeliune, este înconjurat de apă, amintind de o Londra aflată în plina expansiune a unei revoluții industriale. Astfel, avem grupările de tineri orfani, a căror supraviețuire are ca țel găsirea lucrurilor care par a reprezenta un preț, pentru a le oferi, forțat, gemenelor ca pe niște arahnide indivizibile. Materialitatea obiectelor este redusă la nesemnificativ; ce nu reprezintă un dispozitiv de o tehnică extravagantă e precum o bucată cenușie de fier vechi, a cărei valoare poate fi greu apreciată. În ciuda prezenței fluidului eliberator, peisajul se prezintă toxic, în nuanțe bolnăvicioase de smog, cu o apă aparent îmbibată în reziduuri ucigătoare, căminul marinarilor și al industriașilor ostili, al patronilor înecați în opium. Clădirile amorfe leagă străzile superioare de cele comune, căile de trecere existând la orice nivel, cel terestru fiind sfidat.
Construit pe planul a două narațiuni concomitente, care se influențează constant, filmul urmărește, pătrunzător, și o evoluție, o deteriorare, totodată, a caracterelor complexe, conturate contradictoriu ori compensator.
Pe un prim plan, vulgaritatea și perversitatea divertismentului brutal, al satisfacerii prin oroare, sunt definitorii pentru evenimentele din oraș. Astfel, masivul One (un Ron Perlman aflat la începutul carierei, încă necunoscător al limbii franceze), folosit de circ drept un specimen animalic pentru forța sa corporală, ajunge să o cunoască pe tânăra fată Miette (Judith Vittet), de o maturitate obligată de circumstanțe, contrastantă cu inocența din spatele aparenței bărbatului, în odiseea pentru găsirea fratelui lui One.
Planul paralel deschide producția prin cadrul fantastic și SF al insularului castel, lăcașul omului de știință psihotic, tulburat de lipsa lui de vise. Devastarea sa a condus la manie și la furt de copii, ale căror vise urmează a fi capturate și transferate, prin mașinării complexe, în subconștientul antagonistului Krank (Daniel Emilfork) de către clonații sclavi, personalizați de iconicul Dominique Pinon.
City of Lost Children nu se oprește însă în a-și dispune figurile într-o cinematografie extrapolantă, ci le oferă și atribuții duale, nedevenind însă obositor ori pierzând firul narativ, logica dezvăluindu-se în haotic. Clonele nu sunt simplii pioni, ci profită de cantitate pentru a-și ușura munca, fiind ei înșiși aflați într-o perpetuă căutare a „originalului”; relația dintre fragila, din punct de vedere fizic, copilă și emoțional dezechilibratul One pare a deraia într-o pasiune înflăcărată, demonstrând însă o fraternitate mergând spre siguranță paternală, un sprijin reciproc al celor două suflete însingurătate. Krank are bruiaje în simulare și prezintă semnale de umanitate, ba chiar de inspirație. Și, desigur, creierul „unchiului” este mereu prezent în laboratorul castelului, supraveghind etern și având talent prezicător, ca intelect omnipotent, printre agitanții săi prea umani.
City of Lost Children și-ar putea pierde suprarealismul în încercarea stabilirii de definiții, rămânând o aventură fantastică, totalmente evadată din real, arta descrisă de duoul creator avându-și farmecul în haoticul, pe alocuri hilar, pueril și, totodată, ingenios, explorator, în acelși timp, de sentimente profunde, de regăsit doar adânc în interiorul caracterelor niciodată unidirecționale.