În 1972, regizorul Joseph L. Mankiewicz transpunea piesa de teatru a scenaristului câștigător al Globului de Aur, Anthony Shaffer, într-o versiune cinematografică demnă de patru nominalizări Oscar. Metamorfoza în audio-vizual nu a condus însă la spulberarea efectului imersiv al teatrului, Sleuth dovedind unicitatea și imposibilitatea reproducerii, în ciuda captării printr-un ochi filmic.
Cu o singură locație de filmare, conacul real Athelhampton devine labirintica moșie a faimosului scriitor de romane polițiste Andrew Wyke (inegalabilul Laurence Oliver). Pasiunea sa pentru jocuri, afinitate ce derivă în obsesie, se oglindește într-o monumentală construcție, fantasticul și splendoarea decorului ajungând însă a fi rătăciri sumbre într-o închisoare a singurătății. În ciuda singularizării amplasării acțiunii, atmosfera îngrădirii este inexistentă, cadrele lungi, revoluționare la timpul lor, reușind a reda veridic iluzia infinitului pe holurile conacului, în spațioasele, încărcatele camere, în grădinile regale, prezentate doar la începutul filmului. Amintind de un muzeu, Wyke este acompaniat de nenumărate păpuși mecanice, aduse spontan și inexplicabil la viață, puse în funcțiune în momente de liniște, în stil Poe.
Sleuth nu face abuz de distribuție, captând intriga și oferind răspunderea producerii diverstismentului la doar două personaje, aduse la viață de doi actori iconici, aparținând scenei teatrului. Invitația scriitorului excentric este acceptă, tânărul blond, atrăgător, Milo Tindle (un Michel Caine atemporal), venind în căminul său sub pretextul unei întrevederi amicale, cu scopul de a ajunge la un acord. Precum se construiește și scenariul original, scriitorul încornorat este amenințat de apariția tânărului de origine romantică, latină, aflat la început de carieră și plin de cunoștințe în materie de seducție, ca urmare a deținerii unui salon de înfrumusețare. Fără a divulga prea mult din firul narativ, thrillerul de mister este încercuit de umor de calitate și de o teatralitate acapărătoare, avându-și frumusețea în necunoscut, în spontaneitate. Coliziunea dintre cele două firi puternice demonstrează extinderi și expansiuni hiperbolice. Mintea maniacă a romancierului transformă înțelegerea inițială într-un joc al terorii, manipulând-o pe cea a tânărului până la incertitudini majore legate de viață. Milo dă dovadă de sensibilitate și ajunge să devină o simplă victimă, acumularea generațională de suferințe transformându-l însă într-un arivist declarat și conducându-l la reacții bruște. Jocul de-a șoarecele și pisica devine o fugă flămândă pentru onoare și câștig, inima soției materialiste Marguerite fiind doar pretextul inițial, care ajunge a fi pierdut din vedere pe parcursul dezoltării intrigii, la fel și interesele financiare. Doar chipul său imperturbabil și ochii neatinși de timp din portretul atârnat deasupra scenei conflictuale privesc autoritar, omniprezent, ca singură dovadă a existenței figurii feminine. Uitând că ar avea ceva de pierdut, cei doi se angajează total în pânzele interminabile ale concurenței, iar finalul este inimaginabil.
O remarcă abuziv folosită, dar Sleuth este un film cum „nu se mai fac astăzi”, cel puțin în domeniul misterului. Când impresia unei concluzii apare, când se crede că situația nu poate denatura mai mult, noul, necunoscutul stârnește dileme proaspete, iar de aici și întinderea temporală (semnificativă) a filmului. Cu toate acestea, epuizarea mentală nu există, efectul de saturație fiind diminuat prin calitatea și ingeniozitatea creării suspansului, dar și prin jocul actoricesc irepoșabil. Atât o evadare din monotonul realului, o escapadă în amuzamentul, detașarea ludicului, cât și o bruscă, desăvârșită confruntare finală cu consecința pragmatismului, a durului neficțional, Sleuth își merită renumele, notorietatea, fiind o producție de neratat.
