Adesea fiind clasat drept una dintre cele mai tulburătoare producții cinematografice, filmul din 2000 al lui Darren Aronofsky, Requiem for a Dream, ia în vizor dependența de droguri dintr-o perspectivă dureros de reală, reproducând intimitatea narcoticului. Geniul din spatele măiestruosului film cu buget redus Pi (1998) pleacă de această dată de la romanul lui Hubert Selby Jr. — alături de care colaborează la scenariu —, căruia îi oferă un impuls dinamic și un colorit sufocant, reușind totodată să captureze metafora inițială prin acapararea subversivă a iluzoriului vis american și a goanei după el în involuția personajelor.

Requiem for a Dream este împărțit în patru povești abuzive, corelate între ele, axate pe aceeași toxicitate și transpuse printr-un vizual psihedelic, prin sărituri scenice bruște, bruiaje controversate, într-o perpetuă jonglerie cu stările, camera modificând perspectiva, realismul dureros fiind urmat de viziunea caracterelor aflate sub efectul substanțelor halucinogene. Dilatând imaginea, în concordanță cu pupila, deformând sunetele de fundal, totul sub amenințarea coloanei sonore impunătoare, tehnica cinematografică, alături de textualul narativ, pot produce doar un efect devastator asupra psihicului, un efect de durată asemănător drogurilor care promit atingerea apogeului, cu riscul dezintegrării totale.

Deschizându-se prin prezența aproape fantomatică a palidului Harry — tânărul Jared Leto, trecut printr-un proces de slăbire dramatică pentru acest rol — și a amicului său Tyrone (Marlon Wayans), care fug cu televizorul mamei celui dintâi, apelând la orice opțiune pentru a face rost de resurse financiare și a procura droguri puternice, producția se prezintă de la început nemiloasă, cochetând cu parelele între fapte reale și producții ale mentalului dezechilibrat. Pe când toxicomanul Harry pornește pe o cale aparent ascendentă, plină de aventură și romantism la început, alături de amicul lui și de iubita Marion (Jennifer Connelly), mama sa Sara (Ellen Burstyn, într-o prestație nominalizatoare la Oscar) se confruntă cu melancolia timpului monoton al anilor de pensie, cu singurătatea și cu lipsa de ocupație. Singurul scop al existenței mamei este emisiunea lui Tabby Tibbons (Christopher McDonald) și dragostea pentru zahăr. Un apel fals, prin care ea primește o invitație la emisiune produce inevitabila extraporale a scopului său și apelarea la produse nocive, din dorința de a slăbi, de a încăpea în rochia ei roșie, atât de apreciată de decedatul soț. Odată ce încearcă să-și anunțe nutriționistul în legătură cu stările sale difuze, cu spaima de nedescris și cu anxietatea, care par a fi efecte adverse, ea se confruntă cu dezinteresul acestuia, ba chiar cu o o critică nemiloasă la adresa aspectului ei fizic, dar și cu presiunea de a îmbunătăți acest aspect, într-o timpurie prevestire a ce s-a dovedit a fi presiunea capitalistă a societății medicale. Escaladarea narcotizantă a fiului și a mamei sunt prezentate în paralel, prin tăierea ecranului filmic în două jumătăți; la fel, și decăderea lor extremă, subită. În același mod se despart și celălalte două narațiuni, cei patru protagoniști finalizând mai întâi în deșertăciune relațională, iar mai apoi în colaps psihic și fizic, odată ce s-au îmbarcat în trenul a cărei destinație poate fi fie recuperarea dificilă, treptată, fie moartea. Tyrone și Harry intră în contact cu conspirații mai presus de simplul trafic, apoi cu legea și izolarea forțată, departe de substanțele care au ajuns a-i ține în viață; frumoasa artistă Marion este nevoită să-și vândă trupul unei industrii abuzive, pentru a face rost de heroină. Harry observă schimbarea mamei, încercând să o sfătuiască verbal, preluând rolul de adult și oferindu-i femeii o imagine eronată asupra maturității sale, tânărul concluzionând însă prin a-și încălca orice principiu și a-și sacrifica orice a avut odată semnificație emoțională pentru el, în goana după visul psihedelic.

Requiem for a Dream nu își atribuie ritmul exuberant doar datorită vizualului delirant și a coloanei sonore abuzive, ci și prin prezentarea contrastantă a două existențe paralele, nirvana devenind posibilă într-un stadiu atât de mult tânjit, oferit de droguri, iar existența eliberată de aceasta fiind sufocant de goală, de insipidă. Ce la început pare aproape o celebrare a impactului extatic al heroinei se denaturează dur, fără perdea, în oroare sângeroasă, nelăsând timp de ezitare caracterelor, ori spațiu de privit în altă parte publicului extern, șocând la fel de adânc până și observatorul avizat din prezent.