Mereu am încercat să spun că înţelesul cuvântului „cultură” este mult mai larg decât îl gândim noi, românii. Am pledat — şi voi continua să fac acest lucru — pentru un înţeles larg al acestui concept, în sensul că aş apropia foarte mult aria culturii de aria civilizaţiei. Un mare teoretician sovietic, pe numele său Iuri Lotman, a dat cea mai extinsă definiție culturii: cultura este suma informațiilor neereditare a unei colectivități. Mai simplu spus, tot ce nu vine pe linie biologică, moștenire de la părinți, este cultură.
Sigur, atunci când vorbim de cultură, vorbim, în primul rând, de cultura culturată, adică literatura, muzica, teatrul, baletul, artele vizuale, cinematografia, artele în genere. Pentru greci, era simplu: artă era tot ce avea muză. Dar pentru omul modern, e greu de înțeles că astronomia, de pildă, avea muză. Și istoria. Da, fiindcă omul modern este aplecat să considere cultura orice creație ce vine dinspre o conștiință creatoare. Antropologia americană din ultima jumătate de veac consideră că tot ceea ce este nou, aparte în viaţa noastră de zi cu zi poate fi un eveniment sau un fapt de cultură. Ceea ce înseamnă că, de pildă, publicitatea este un fenomen cultural, că jocurile PC sau pe diverse platforme sunt fapt cultural, că în jurul cluburilor sportive sau al diverselor device-uri de telefoane inteligente se coagulează „serii” culturale distincte.
Aşadar, în clipa în care vorbim despre o asemenea abordare a fenomenului cultural, ar trebui să răspundem, imediat, la fireasca întrebare ce se iveşte: Cine mai sunt „elitele” şi ce înţelegem, acum, prin „elite”? Sau ce nu mai înțelegem?
Sau dacă nu cumva am greşi vorbind despre „elite”, mai ales dacă unele dintre ele se autodefinesc aşa. Adică dacă nu cumva ar fi aiurea să vorbim despre nişte „elite” care doar ele cred că sunt „elite”? Iar dacă nu e aşa, care ar fi, atunci, instanţa care dă certificat de „elită” unui anume grup? Sau mai este posibil să vorbim, în 2018, despre „elite”?
Întrebarea din urmă ne arată că regândirea conceptelor nu este ceva subiectiv, ci este rezultatul faptului că realitatea în care trăim s-a schimbat fundamental în ultimii ani, aşa că nu mai putem gândi şi opera cu aceleaşi „unelte”. Dacă regândim conceptul de cultură, s-ar cuveni ca şi conceptul de „elite” să fie reaşezat. Este evident faptul că un anume grup nu poate fi un grup de „elită” decât dacă este unanim recunoscut de restul societăţii.
Strict formal, elitele sunt acele grupuri sociale, relativ reduse numeric, intransigente şi care împărtăşesc un set de valori diferite de ale celorlalţi. Elitele ar fi deci exact opusul maselor, al celor mulţi, al valorilor (gusturilor) celor mulţi.
Într-o societate deschisă, diversificată la maximum, au apărut noi şi numeroase „elite” din afara artei, paraculturale care, paradoxal, pot redefini aria culturii. Ele se caracterizează prin cultul perfecţiunii şi al performanţei. Apoi au obsesia de a fi la zi cu ultimele noutăţi din domeniul lor de interes. Fie că este vorba despre ultimul DVD bluray, ultimul model de automobil, telefon, computer sau parfum, diversele persoane care aparţin acestor elite au în comun faptul că trăiesc asemenea apariţii ca pe un eveniment sacru, epifanic, deci ritual.