Să faci parte din serviciile de informații ale țării tale sau să colaborezi cu aceste servicii ar trebui să fie o onoare şi o datorie. Aşa se întâmplă dintotdeauna în Regatul Unit, unde vechile familii înțeleg ca o obligație absolută să-și apere țara, în Israel, în SUA, în Franţa, mari democrații până mai ieri. Aşa se întâmplă azi şi în România, dar într-o formă degradată. Multe mame românce visează cu ochii deschiși să-şi facă odraslele „securişti” pentru salarii grase şi sigure, pentru multiple avantaje, pentru pensii speciale, pentru intrarea în „casta” tribală care domină discreţionar de atâta amar de ani România. De prin 1950 toamna. De pe vremea NKVD-ului, care a fabricat Securitatea folosindu-se de trunchiul decapitat al vechiului SSI din Vechiul Regat al României devenit Republică Populară ocupată de sovietici.

După turnătorul multirol Traian Băsescu, fost președinte, candidat de capul lui la europarlamentare, în ultimele zile de campanie electorală a fost livrat oprobriului public şi distinsul liberal Dinu Zamfirescu. Fără breaking news, fără prime-time sau pagina întâi a ziarelor, care nici nu mai prea există în România integrată în UE şi în NATO. După o viaţă consacrată de Dinu Zamfirescu interesului public românesc, un pitic ascuns într-un birou umbros sau un „comitet” autoîmputernicit a decis că robespierrienii de la CNSAS îl pot lichida moral pe venerabilul liberal (Dinu Zamfirescu are 90 de ani). Sunt, probabil, aceiași care au hotărât că Mircea Ionescu-Quintus e modelul moral al liberalilor… Pentru cine lucrează, de fapt, serviciile de informații românești, pe banii românilor aflați sub ocupație? Când vor fi şi aceşti „colaboratori” de la CNSAS, „descoperiți” deja, livrați şi ei oprobriului public?

Să continuăm aici lectura cu public a celor două volume intitulate Serviciul de Informaţii al Justiţiei dezvăluit din interior. Corupţia la nivel înalt. Masa de manevră a Rusiei şi Ungariei, ale generalului (r) Marian V. Ureche (Editura Mara, Bucureşti, 2019). Cartea fostului şef al SIPA, Marian V. Ureche (care s-a ocupat înainte de 1989, succesiv, de domeniul universitar şi de sănătate), este un melanj exploziv de istorie, memorii, dezvăluiri, informaţii şocante, polemici care merită toată atenţia. Mai ales pentru că SIPA a fost şi este încă în centrul războiului româno-român pe justiţie, care nu se mai termină. În subcapitolul „Câte ceva despre culisele disidenţei şi despre prietenul meu Mihai Botez”, fostul important ofițer de informații scrie negru pe alb: „Vorbim aici despre competenţele şi atribuţiile stricte ale Direcţiei I şi acea parte semnificativă a disidenţei care s-a aflat în atenţia sa. Mai exact, despre disidenţii Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi Mihai Botez, care s-au aflat în contactul unora dintre ofiţerii ei. Astfel, Andrei Pleşu era în contactul colonelului Vasile Mălureanu, iar poetul Mircea Dinescu în cel al colonelului Victor Achim. Ambii ofiţeri sunt foarte bine cunoscuţi în mediile de care au răspuns” (vol. 1, p. 53).

Nu am citit până azi nicio confesiune a lui Andrei Pleşu sau a lui Mircea Dinescu despre „contactul” lor cu ofiţerii de caz, Vasile Mălureanu şi Victor Achim. Contactul a fost plăcut? A fost profitabil? Reciproc avantajos? Au servit ţara sau s-au servit numai pe ei? Au turnat la greu? Desigur, şi Mircea Dinescu, şi Andrei Pleşu au adeverinţe de necolaborare cu Securitatea ca poliţie politică. Direcţia I era totuşi direcţia politică a Securităţii. Poate trebuie să le aşteptăm încă memoriile, cu mărturisiri complete. Dar nu numai că au încălcat grav legea în vigoare atunci când au fost numiţi în Colegiul CNSAS (erau foşti membri PCR, cu funcţii politice chiar — M. Dinescu a fost secretar UTC la Uniunea Scriitorilor, iar A. Pleşu, secretar PCR la Institutul de Istoria Artei), ci s-au instalat foarte agresiv în rolul de „acuzatori publici” ai colaboratorilor cu Securitatea. Şi au fost şi foarte bine răsplătiţi pentru asta, la nivel de secretar de stat, ca membri ai colegiului CNSAS. Ca să nu mai vorbim de prodigioasa carieră postdecembristă a lui Andrei Pleşu.

„Cât despre relaţia mea cu regretatul matematician Mihai Botez, în presa postdecembristă au apărut mai multe referiri corecte, că s-ar fi aflat în contactul meu. Şi că aş fi urmărit să-l compromit prin lansarea în străinătate a versiunii că mi-ar fi fost informator. Motivul acestui act de „binefacere” lansat după „revoluţie” urmărea două scopuri. De discreditare a sa de către „binevoitorii” respectivi şi de corodare a statutului său de disident şi, bineînţeles, de blamare a subsemnatului şi a Securităţii pentru această „ticăloşie” (vol. 1, p. 54). Cele vreo 10 pagini vibrante, calde, prieteneşti despre matematicianul şi disidentul Mihai Botez sunt pe muchie de cuţit şi, deci, foarte riscante. Fiecare le va citi cum va vrea şi, mai ales, cum va putea. O lectură interesantă va fi, din străinătate, cea a lui Dorin Tudoran, care l-a descoperit pe Mihai Botez în dosarul său de urmărire.

Colonelul Victor Achim a fondat, după 1989, şi coordonează până azi Editura PACO, o editură consacrată în principal scrierilor foştilor ofiţeri de informaţii. Generalul Vasile Mălureanu, care s-a ocupat ani buni de cultură, presă, uniuni de creaţie şi a avut şi alte însărcinări importante, e autorul unei cărţi sobre pornind de la un domeniu pe care l-a vegheat, Apărarea ordinii constituţionale: perspectiva unui ofiţer de informaţii (Editura PACO, Bucureşti, 2016). „Ambii [Vasile Mălureanu şi Victor Achim – n.n.] sunt nişte blajini. N-au avut — ca foarte mulţi alţi colegi — niciun fel de reproşuri înainte sau după evenimentele din 1989. Se subînţelege că nici din partea lui Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, care au fost în contactul lor” (vol. 1, p. 54).

Călin Popescu Tăriceanu se pregăteşte să candideze la preşedinţia României. Generalul (r) Marian V. Ureche ne reaminteşte oportun: „În prima parte a anului 2006, ca membru al Colegiului CNSAS [e vorba de magistratul Corneliu Turianu, „fost şef al Tribunalului Municipiului Bucureşti, fost judecător la Curtea Supremă de Justiţie, fost senator (1996–2000) PNŢ-CD, fost profesor universitar şi conducător de doctorate” — n.a.], mai exact în cursul lunii aprilie, la o emisiune de televiziune [Corneliu Turianu – n.n.], a susţinut că premierul Călin Popescu Tăriceanu ar fi fost informator al Securităţii, figurând pe o listă de 60 de politicieni care ar fi colaborat cu acest organ. Ulterior, CNSAS a revenit asupra acestor acuze, eliberând o adeverinţă din care rezultă că premierul nu ar fi fost colaborator al poliţiei politice comuniste” (vol. 2, p. 111). Valoarea acestor adeverinţe eliberate de CNSAS e recunoscută azi… internaţional.

Generalul autor nu se hotărăşte: Călin Popescu Tăriceanu a fost colaborator al Securităţii (şi mai este?) sau este şi a fost colaborator al lui Rudas Ernö şi al AVO maghiar? Pentru mulţi observatori e destul de simplu. Se poate explica altfel cariera politică lungă a totuşi mediocrului Tăriceanu decât prin sprijinul Securităţii, vechi şi noi, aceeaşi? Desigur, se pot formula mai multe întrebări. De exemplu, se poate pune şi întrebarea: cine a cedat Ungariei şi unor alte interese străine moştenirea Gojdu? Tăriceanu, în calitatea lui de prim-ministru, împreună cu Mihai Răzvan Ungureanu, ministru de Externe, sau Securitatea? Şi se deschid şi alte perspective la fel de abisale, începând deja cu cariera de colaborator al Securităţii încă din anii ’50 a lui Dan Amedeo Lăzărescu, tatăl adoptiv al lui Călin Popescu Tăriceanu.

Într-un alt întreg subcapitol, autorul cărţii Serviciul de Informaţii al Justiţiei…, generalul (r) Marian V. Ureche, se străduieşte (tot cu ajutorul judecătorului Corneliu Turianu, fost membru în Colegiul CNSAS) să probeze că Marius Oprea a colaborat şi cu Securitatea, şi cu un serviciu de informaţii străin şi reuşeşte. Printre altele, cum s-a mai afirmat public, Marius Oprea şi-ar fi turnat nişte colegi de cameră din căminul studenţesc în care locuia că ascultau Europa liberă. Dar asta pare să fi fost doar începutul. Generalul Ureche citează, la rândul lui, din Interesul public, 10 septembrie 2013: „O declaraţie dată la Securitate şi semnată de Marius Oprea în august 1988 a fost descoperită în dosarul lui Caius Dobrescu, un prieten de-al lui Oprea, şi a fost publicată recent în presa centrală […]. Chiar dacă ofiţerul de la contraspionajul Braşov, care l-a avut în legătură pe Marius Oprea, colonelul Nicolae Sălăjan, a ales să tacă, poate şi datorită unor relaţii de afaceri derulate ulterior, alţi ofiţeri care au avut acces la acest caz preferă să vorbească. Aşa s-a ajuns ca, de pildă, în mai 2006, liderul Partidului Conservator, Dan Voiculescu, să-i trimită o scrisoare lui Marius Oprea în care să-l acuze că ar fi „informator de Securitate acoperit” şi „agent străin” (vol. 2, pp. 117–118).

La ce concluzii poţi să ajungi azi, în 2019, după avalanşa de dezvăluiri din ultimii 20 de ani? Dar cele două volume ale lui Marian V. Ureche sunt departe de a-şi fi epuizat „surprizele”, bombele, mai ales în ceea ce priveşte justiţia, un teritoriu care merită cercetat separat.