Seara a venit mai brusc ca oricând în acel mijloc de Decembrie, dar frigul era mai degrabă moderat, moale, de parcă nu ar fi fost vorba de o lună de iarnă. Gabriel simțea însă că ceva rău plutea în aerul rarefiat al înserării, senzația aceasta fiindu-i amplificată și de uscăciunea din gură și de o anume stare de moliciune cu care corpul său tânăr nu fusese obișnuit până atunci. Nu mai știa cum ajunsese în stradă și nici dacă hotărârea de a ieși alături de tinerii săi colegi, studenți la universitățile din oraș, la protestul încă destul de firav la ora aceea, îi aparținuse în totalitate. Își amintea doar că plănuiseră cu o zi in urmă, era în ziua de 16 Decembrie, că trebuie să facă ceva pentru a nu se îneca definitiv în oceanul de lașitate aproape generală, care cuprinsese de decenii bune această țară.
Respirând cu dificultate acel aer parcă otrăvit, mai apucă să-și privească ceasul de la mână, când auzi limpede șuieratul unor proiectile trecându-i neverosimil de aproape de urechea sa stângă. Buimac, privi spre fețele prietenilor săi, vreo cinci la număr, cu care ieșise în seara aceea în piața din fața Catedralei, apoi se uită lung la cele vreo două sute de oameni care încetaseră dintr-o dată să mai strige ceva, și realiză că scutierii care i-au împresurat începuseră pur și simplu să tragă în ei! Tot ce mai reuși să facă a fost să se arunce la pământ, și să strige disperat către ceilalți să facă același lucru. Mai auzi în urechea dreaptă un soi de vuiet sinistru, de metal izbit cu putere de alte obiecte din același material, și sunetul sacadat al gloanțelor care treceau printre ei și apoi se izbeau cu putere de caldarâm. Ochii lui Gabriel înregistrară cu groaza întipărită pe retină cum oamenii din jurul său pluteau pe deasupra precum niște animale zburătoare de dimensiuni ce i se păreau gigantice și apoi picau pe dalele de ciment cu un sunet nicidecum omenesc.
Pentru o clipă, crezuse că a adormit pur și simplu, și că tot ce vede petrecându-se în jurul lui era doar o poveste despre un război petrecut demult, undeva aiurea, pe această lume.
I se păru chiar că aude vocea bunicului său, pe care-l iubise atât de mult în copilărie, poate și pentru că îi spunea mereu povești din războiul la care bătrânul chiar participase, undeva la Cotul Donului. Și de unde a scăpat miraculos, rămânând, însă, fără urechea dreaptă, sfârtecată de un obuz!
Apoi auzi cu claritate o altă voce familiară, cea a tatălui său, care-i striga cu putere să se ridice de la pământ și să fugă cât vede cu ochii din calea gloanțelor ce nu se mai opreau. ,,Ridică-te, Gabriel, și dispari din fața acestor animale! Ăștia vă vor omorî pe toți. Tata te roagă să faci acest lucru acum! Vino repede acasă, eu și cu mama te iubim atât de mult”.
Vocile celor doi vibrau acum în urechile sale atât de puternic, încât Gabriel se ridică deîndată de pe jos și fugi împins de o forță venită din altă lume spre unul dintre colțurile ferite de proiectilele de foc care încă mai șuierau a moarte, ale pieței centrale.
Cât timp alergă aproape că nu sesizase că în jurul lui oamenii erau răniți sau chiar mureau, abia apoi, ajuns în acel cotlon ferit de pericole, își aminti cu groază că trecuse pur și simplu peste trupurile căzute pe jos, și observă că tălpile pantofilor săi erau roșiatice de la bălțile de sânge pe care nu le mai putuse evita, în fuga sa pentru a scăpa cu viață.
Încă buimac, Gabriel ieșise pentru o clipă din ascunzătoare și, profitând de faptul că militarii și ofițerii de securitate opriseră în sfârșit focul, s-a uitat cu disperare spre locul central din piață, acolo unde se aflaseră și colegii săi de facultate, împreună cu el, cu jumătate de oră în urmă.
Și-a dat seama că Piața Operei fusese golită complet de orice picior de protestar, acolo mișunând acum doar indivizi îmbrăcați în uniforme militare și echipele medicale de intervenție.
Mai apucă să audă, la doi pași de locul unde se afla, vocea cutremurată a unui bărbat la fel de tânăr ca el, care striga cu disperare unei fete pe care o ținea strâns în brațe : ,,Corina nu muri, te duc acum la spital, rezistă, iubito!”
Neputincios, Gabriel o privi pe biata fată, blondă, îmbrăcată într-un palton deschis la culoare, pătat de sânge în zona pieptului, cum își lua adio, cu fiecare secundă scursă, de la iubitul ei și de la scurta viață trăită pe acest pământ.
Se pierdu apoi în noaptea mai rece decât lespedea unui mormânt și tot ce i se păru că aude în urmă era chicotitul prietenos și zbaterea tandră a unei aripi coborâte pe spatele său gârbovit.
Era semnul că cineva acolo sus, poate chiar Gabriel, celălalt, nepământeanul firește, l-a trecut peste puntea Apocalipsei cu un zâmbet în colțul gurii.