Deseori mi s-a întâmplat să mă îndoiesc de propriile mele cunoștințe profesionale. Și atunci când am trecut printr-o astfel de stare, vă asigur că senzația a fost foarte neplăcută. Probleme de tot felul nu îmi punea atât răspunsul la întrebarea dacă și în ce măsură sunt, într-adevăr, pregătit din punct de vedere profesional, ci dacă, raportat la nivelul pregătirii – ce mi se părea a nu fi întotdeauna unul adecvat – am îndreptățirea de a exercita profesiile pe care le fac de aproape 25 de ani: de dascăl și de avocat. Deloc paradoxal, senzația că ceva nu este în regulă cu valoarea și cantitatea cunoștințelor pe care cred că le posed, o aveam mai ales atunci când eram lăudat sau felicitat de colegi, studenți, clienți, prieteni sau alți cunoscuți. Citind rândurile unei cărți pe care am scris-o cu mai bine de 10 ani în urmă sau pe cele ale unui studiu publicat în trecut, m-am trezit că sunt al naibii de critic la adresa propriilor „creații” și mă întrebam cum de am putut debita astfel de „bazaconii”. Vorbind despre subiect cu un foarte bun prieten – șeful de promoție al generației mele – cu zâmbetul pe buze, acesta m-a asigurat că nu sunt chiar singurul pe care îl frământă îngrozitorul sindrom al imposturii și că, în sine, aceste gânduri dovedesc că, în pofida acumulării unei relativ îndelungate cariere profesionale, am reușit să-mi păstrez echilibrul sufletesc și, până la urmă, bunul simț. Acelea care îți șoptesc mereu și mereu că nu ești nici cel mai bun și nici de neînlocuit.

De-a lungul anilor, am avut ocazia să mă întâlnesc, ba chiar să mă și confrunt prin sălile de judecată și, uneori, chiar și în afara acestora, cu colegi (mai tineri sau mai vârstnici) care țin cu tot dinadinsul să-și afirme zgomotos calitatea ori, mai mult decât atât, superioritatea profesională, în fața oricui este dispus să-i asculte. Cu o emfază greu de înțeles și de aglutinat pentru mine, acești veșnic victorioși ai vieții sunt înzestrați cu un talent extraordinar: acela de a-și maximiza la infinit succesele și de a-și ascunde sau deghiza eșecurile. Modelul poate fi întâlnit, deopotrivă, pe holurile tribunalelor sau pe cele ale universităților. Pentru acești „norocoși”, cerul este întotdeauna senin, astfel că nu se pune problema că ei să fie frământați de vreo îndoială, în privința nenumăratelor lor calități.

Unde și la cine este, de fapt, problema? La mine, cel deseori chinuit de sindromul imposturii? Sau la aceia dintre colegii mei, care sunt convinși că sunt foarte buni în ceea ce fac? Cred că este foarte greu ca cineva să stabilească, în mod categoric, cum stau, în realitate, lucrurile. Din experiența personală, vă pot împărtăși că, ani la rândul, am trăit cu convingerea că lectura – multă și, mai ales, de bună calitate – îndeosebi în perimetrul specializării de care mi-am legat viața profesională (dreptul administrativ), va fi capabilă să înlăture sau să limiteze măcar sentimentul inadecvării (același cu sindromul imposturii), pe care l-am trăit și continui să-l trăiesc. În realitate, lectura nu s-a dovedit a fi decât un calmant ori cel mult un paliativ. După sentimentul plăcut generat de parcurgerea unei cărți bune, senzația neîmplinirii întru cunoaștere revenea, determinată fiind tocmai de cele citite. Probabil că mulți dintre voi v-ați întrebat, pe parcursul citirii unei cărți, cum de a putut cel care a scris-o să (se) gândească la lucrurile descrise, analizate ori demonstrate și, imediat, a început să vă încolțească un sentiment de invidie și, totodată, unul de furie pe propria voastră neputință: aceea care v-a împiedicat să (vă) gândiți măcar la aceleași lucruri. E foarte greu de luptat cu așa ceva! Ai nevoie de consistente resurse intelectuale, dar și emoționale, pentru a depăși teribilul sindrom al imposturii. Cel mai probabil, nu vei scăpa niciodată de acest sindrom, ci cel mult îi vei atenua simptomele.

Văzând societatea în care ne este dat să trăim, cred că fericirea este a celor care nu au avut neșansa de a fi „infectați” de sindromul imposturii. Al lor este viitorul și a lor este țara! Majoritatea celor care, astăzi, ne conduc ori care sunt puși în situația de a decide pentru noi, beneficiază de o suspectă imunitate față de sindromul imposturii. Ei știu totul, pricep orice (și asta imediat) și nu omit nimic. Par a fi niște unelte programate să exprime stăpânire de sine, optimism debordant și soluții – nu opinii, ci soluții indubitabile! – la orice și pentru oricine, în probleme dintre cele mai felurite, nu numai cu foarte multă emfază, ci și cu o atitudine (sunt convins, studiată, pentru că, altfel, aș suspecta existența unor psihopatii) de șef înnăscut, de neînlocuit și care nu are cum să greșească. Niciodată!

Dați-mi voie să nu cred în omul care le știe foarte bine, pe toate. El – omniscientul – poate face mult rău, chiar și prin prostescul și inconștientul său entuziasm. Exaltarea specifică omului care le știe pe toate, este scuzabilă în cazul studenților, dată fiind vârsta lor fragedă, lipsa unor multiple ori consistent cunoștințe profesionale, dar și absența experienței de viață. În cazul lor, prudența – care, după mine, este o formă (încă) acceptabilă a sindromului imposturii – le poate fi insuflată de dascălii talentați, pe care au șansa de a-i întâlni (dacă poate fi vorba despre așa ceva și dacă viața le dă această șansă). Aceeași dascăli care sunt datori a-i învăța pe aceeași studenți că nici frica de acțiune nu poate duce la nimic bun. Amorțirea într-o chibzuială mult prea îndelungată, te poate face să pierzi oportunități, să ratezi rezolvarea unei probleme ori ieșirea dintr-o situație critică. Mai toată lumea știe că nu numai contextul, ci și momentul în care trebuie să acționezi, este foarte important, pentru a atinge un scop sau pentru a obține un rezultat. Imprudența, la rândul ei, costă. Dacă însă un exaltat foarte încrezător pe priceperea sa, acționează prostește, acțiunile sale, chiar bine intenționate, pot face mult rău. Și asta o vedem în fiecare zi: prin universități, prin tribunale, prin spitale, prin parlamente, prin guverne sau prin alte administrații publice.