Cei mai mulți dintre teoreticienii statului de drept — și mă gândesc, în primul rând, la francezul Jacques Chevallier, dar și la germanul Jürgen Habermas — admit că instituirea statului de drept (cu tot ansamblul său de instrumente juridice de echilibrare a relațiilor sociale, în jurul ideii de libertate, justiție și corectitudine politică) nu a condus automat la dispariția tensiunilor sociale, ba dimpotrivă. Iar această idee este magistral demonstrată de slovenul Slavoj Žižek, unul dintre cei mai apreciați politologi pe care i-a dat lumea academică a noii Europe. Plecând de la ideile argentinianului Ernesto Laclau (considerat a fi unul dintre cei mai reprezentativi teoreticieni ai post-marxismului), Žižek nu face altceva decât să demonstreze că, astăzi, etapa istorică a luptei de clasă — derivată din antagonismul funciar dintre capital și muncă — a fost depășită numai la nivel stilistic. În lumea post-marxistă, care, în viziunea lui Žižek, este un fel de „postmodernism”, tensiunile sociale au supraviețuit, doar că se manifestă în infinit mai multe forme decât în perioada istorică a marxismului propriu-zis (dacă acceptăm că se poate vorbi și scrie despre așa ceva). De la clasica opoziție patronat-proletariat, astăzi, societatea a trecut la etapa conflictelor multiple, unele latente, altele de-a dreptul fierbinți. La nivel psihologic, membrii acestei noi societăți au neșansa de a suporta „zgomotul dureros” al tuturor sau, în cel mai bun caz, al majorității acestor numeroase conflicte, chiar dacă, printr-un joc al întâmplării, nu sunt direct implicați în fiecare dintre ele. Iar efectele acestui fenomen social sunt devastatoare; tentația celor mai mulți dintre noi este aceea de a interioriza mai toată această multitudine de conflicte și de a partizana, la un nivel declarativ ori chiar la unul implicativ; astfel, în interiorul societății se vor acumula noi și noi frustrări, nervozitatea va crește și, desigur, va alimenta conflictele în curs ori va da naștere unora noi. Rețelele de socializare, dar și televiziunile contribuie din plin la întreținerea și stimularea acestui fenomen.
Convingerea lui Žižek este aceea că situația mai sus descrisă este un rezultat al lumii noi în care ne este dat să trăim: o lume „a dispersiei identităților multiple, a contingenței radicale” și „a unei ireductibile pluralități ludice a luptelor”. Minoritățile (de orice fel) se simt datoare să protesteze, să revendice și chiar să se răstească la o majoritate, care, la rândul ei, încorporează un anumit număr de alte minorități, între care, de regulă, relațiile sunt belicoase. Femeile se opun bărbaților (în numele unei pretinse sau reale oprimări ori marginalizări), persoanele de culoare strigă la cele albe (sau caucaziene), musulmanii (sau oricare alți necreștini) au câte ceva de reproșat creștinilor, homosexualii le reproșează intoleranța heterosexualilor, elevii sau studenții pretind că profesorii lor nu (mai) sunt buni de nimic, angajații (ori cei care reușesc să obțină un venit din munca lor sau dintr-o activitate antreprenorială) hulesc la adresa asistaților social și, nu în ultimul rând, tinerii își ceartă bătrânii ori îi ceartă pur și simplu pentru că… sunt bătrâni. Pare că acest post-marxism în care, după caz, jucăm sau la care doar asistăm, este foarte asemănător cu societatea imaginată de Thomas Hobbes (1588–1679), în care regula era aceea a unui generalizat și perpetuu conflict. Bellum omnium contra omnes spunea Hobbes în celebrul său Leviathan. Și zău că nu prea am putea să-l contrazicem. Înspăimântătoare pentru mine este actualitatea tezei lui Hobbes, dar și lipsa perspectivei de a ieși din această situație. Iar dacă atașăm acestei realități precare din punct de vedere social, disoluția politică a statului și dezintegrarea categorială a dreptului, tabloul nu poate fi decât sumbru.
Žižek ne spune că, în perioada marxismului în curs de instituționalizare — fenomen consumat, în Europa Centrală și de Est, în linii mari, între 1950 și 1970 — lucrurile erau mult mai clare și, implicit, mult mai ușor de gestionat. În ideologia marxistă, perechile terminologice (relativ) clare furnizau o oarecare liniște, iar Žižek nu ezită să le și enunțe: „Noi împotriva Lor, Progresul împotriva Reacțiunii, Libertatea împotriva Tiraniei, Civilizația împotriva Decadenței”. Desigur că, la nivel social, dar și la cel instituțional (sau etatic), o atare abordare era de-a dreptul corporatistă, lucru pe care marxiștii clasici nu erau dispuși să-l recunoască pentru că până și ei conștientizau că o astfel de mărturisire i-ar fi apropiat de fascism. Astăzi, încercările de a reduce conflictele din interiorul unei societăți date la un anumit număr de perechi categoriale ar fi aproape în mod sigur sortite eșecului. În „societățile democratic-capitaliste” descrise de Žižek, suntem pur și simplu striviți sub „multitudinea configurațiilor”, care, în ambientul unei societăți deschise (îi cer scuze lui Popper), sunt foarte greu de coordonat, ceea ce plasează într-un real pericol guvernământul cu care am învățat să trăim și pe care — de cele mai multe ori, în mod abuziv, iar în cel mai bun caz, pripit — îl subsumăm expresiei (greu de înțeles pentru nejuriști) „stat de drept”. Cum ieșim din această foarte dificilă problemă? Sincer, nici eu nu prea știu. Dar încerc să-mi răspund la una din întrebările lui Žižek (și poate o faceți și dumneavoastră): Oare această stare de confuzie în care societatea se găsește „să fie (…) unul dintre motivele pentru care clasa este invariabil numită, dar rareori teoretizată sau dezvoltată în cadrul mantrei multiculturaliste «rasă, clasă, gen, sexualitate»?”.
Bibliografie:
- J. Butler, E. Laclau, S. Žižek, Contingență, hegemonie, universalitate. Dialoguri contemporane despre stânga, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2012.
- J. Chevallier, Statul de drept, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
- J.G. Finlayson, Habermas. O scurtă introducere, Ed. All, București, 2011.
