Germania a regăsit gustul sărbătorii, aniversând săptămâna trecută trei decenii de la Căderea Zidului Berlinului. Construcție sinistră, care a tăiat în două nu doar un oraș, ci mii de familii, destine omenești, harta și însăși identitatea europeană, zidul propriu-zis a fost luat cu asalt, în seara zilei de 9 noiembrie 1989, de mii de oameni eliberați de teamă. Declarația guvernului est-german cu privire la deschiderea punctelor de control din structura zidului a lăsat de o parte precauțiile, amintirile dureroase legate de cei ce pieriseră încercând să pătrundă dincolo de zid și a transformat euforia generală într-o forță civică pe care nimeni nu a mai reușit să o oprească. În acea noapte, Germania întreagă s-a regăsit pe sine însăși și preț de câteva luni a trăit un basm greu de descris în cuvinte. La distanță de Berlin, însă, veștile ajungeau greu și trunchiat, demonstrând teama liderilor politici față de efectul de domino care i-ar debarca de la puterea lor „absolută” direct în subsolurile istoriei.

„Niciun fel de media nu îndrăznea să vorbească despre căderea zidului, menționând sumar că Germania de Est are noi reguli pentru cetățenii care călătoresc în Germania Occidentală.”(Genc Kondi, fost director al ziarului de știri Bashkimi din Tirana). „Eram gelos pe oamenii din Berlin, pe bucuria lor, pentru că în Iugoslavia noi aveam deja mari probleme. Anul ’89 a reprezentat începutul dezastrului în țara noastră; și, totodată, cea mai mare glumă a istoriei, anume că o națiune se unește — oamenii ei se unesc — într-un moment în care o alta decade, iar oamenii încep un război sângeros unii împotriva altora!” (Mihalo Kovac, jurnalist sârb).

Simplificând, numai de dragul momentului de excepție, vom aminti că într-o ireală zi de 12 iunie 1987, aflat în fața Porții Brandenburg, președintele american Ronald Reagan a rostit următoarele cuvinte, ca o sentință aruncată întregului Război Rece: „Domnule Gorbaciov, deschideți această poartă. Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid!” Nu putem ascunde între paranteze nici dificultățile, nici consecințele neplăcute, prevăzute sau nu. Cert e că, dincolo de toate, a existat un 9 noiembrie în care miracolul s-a produs. Europa de Est avea, în președintele american, un incredibil avocat, iar acesta, la rândul său, un interlocutor de excepție în persoana președintelui (ultim al) Uniunii Sovietice.

Se știe că, între timp, lucrurile au avansat cu o viteză uneori amețitoare, alteori au stagnat alarmant. Ceea ce putem rezuma azi este că Grupul Vișegrad e parte a Uniunii Europene, dar cu o voce critică și stăpână pe cerințele formulate, adică este cu totul altceva decât ar fi așteptat mulți occidentali. Să nu uităm celebra replică a președintelui Mitterand, legată de Polonia, care, la un moment dat, „pierduse șansa de a tăcea”. România și Bulgaria s-au alăturat clubului, dar păstrează, încă, note foarte slabe la purtare, dublate de stereotipuri istorice. Ceea ce devine dureros este suprapunerea temporală a insistenței pentru Uniunea cu două viteze și, respectiv, odiseea negocierilor de aderare pentru țările din Balcanii de Vest. Serbia și Muntenegru au deschis deja mai multe dosare și sunt acuzate de neîndeplinirea criteriilor de democratizare și reformă a sistemului judiciar. Despre Muntenegru chiar se vorbește în termeni de stat captiv în brațele familiilor unor lideri politici, fără ca aceasta să devină un motiv de întrerupere a negocierilor. Macedonia de Nord a realizat pași aproape de neconceput în urmă cu doi-trei ani și a fost „premiată” cu un veto francez în calea începerii negocierilor. Albania are parte de și mai multe critici, precum și de trei veto-uri. Iar „corigenții” clasei, Bosnia și Kosovo, se află, obiectiv, dar și subiectiv, în plină criză identitară. Felul în care toate aceste jocuri politice sunt primite în Balcani au creat sentimentul că ziduri noi sunt ridicate în calea integrării politice în Uniunea Europeană, ziduri cu uși ascunse temporar sau, poate, permanent. Liderii din Macedonia de Nord și Albania fac eforturi mari să tălmăcească alegătorilor motivele menținerii acestor uși închise, dar întreaga traumă regională amintește de faptul elementar că zidurile sunt în mințile noastre. Trăim cu ele, ne mișcăm dintr-un loc în altul și în funcție de acestea, iar dacă nu avem șansa ca o zi cu soare să le dărâme, ne încheiem existența la umbra lor. Pentru țările din Balcanii de Vest, Zidul Berlinului a fost escaladat, dar încă e viu, acționează și inhibă în fiecare zi.

Soluții alternative?
„Nu există alternativă la aderarea europeană, iar țările Balcanilor de Vest ar trebui să organizeze un summit care să înlăture orice ofertă alternativă la integrarea lor în Uniunea Europeană.” — sublinia Stevo Pendarovski, președintele Macedoniei de Nord, la o conferință de presă comună cu președintele Albaniei, Ilir Meta, la Tirana, o săptămână după șocul deciziei europene. Formal vorbind, Europa a amânat luarea unei decizii ferme, până la mijlocul anului viitor. Practic, veto-ul Franței a călcat atât peste recomandările clar formulate ale Comisiei Europene, cât și peste eforturile unei întregi clase politice din regiune. Din Skopje și Tirana riscurile se văd limpede pe fereastră! Și atunci, jucând realmente într-un joc de sumă zero, politicienii celor două țări și-au ascultat intuiția și au înțeles că au în față și soluții. Dacă acestea sunt etape intermediare sau alternative, dacă sunt fezabile imediat sau pe termen mediu, nici nu mai contează, de vreme ce asigură continuarea eforturilor de reformă și nu dau ocazia adversarilor să anuleze ceea ce deja s-a obținut.

O primă soluție se numește Spațiul Economic European, adică acea formulă de colaborare economică ce include Uniunea Europeană, dar și Islanda, Liechtenstein și Norvegia, fără ca acestea să fie membre ale Uniunii. Urmând tocmai procedura după care au fost create comunitățile europene, în urmă cu șase decenii, economicul este lăsat să tragă politicul după el prin dovezi și bunăstare. Practic, sunt excluse constrângerile legate de uniunea monetară, de sistemul de justiție, de uniunea vamală, dar acționează toate beneficiile pieței libere, cu criteriile calitative și cu câștigurile implicite venite pe o bază continuă, predictibilă. Atât Macedonia, cât și Albania iau în calcul aderarea cât mai grabnică la acest spațiu european, cu gândul clar al pregătirii pentru integrare, dar și al oferirii de dovezi palpabile către locuitorii care vor fi chemați să susțină ambițiosul obiectiv al integrării UE.

O altă pistă pe care se vor angaja cu și mai multă energie este participarea la CEFTA 2006, organism de preaderare creat în Europa Centrală în decembrie 1992. Scopul a fost eliminarea treptată a taxelor vamale între țările regiunii și pregătirea lor pentru piața comunitară. Țările care, între timp, au făcut pasul cel mare, au ieșit din CEFTA, la ora actuală aceasta fiind compusă din Republica Moldova, alături de cele șase state balcanice neintegrate în Europa. Desigur, este un exercițiu, dar e binevenit și menține vii speranțele și ritmul reformelor.

Un gest controversat a făcut Serbia care, în 25 octombrie, a semnat un acord de colaborare cu Uniunea Economică Euroasiatică, uniune coordonată de Rusia, cuprinzând Armenia, Belarus, Kazakhstan și Kirghistan. Nu a trecut mult până ce liderii de la Bruxelles au avertizat Belgradul cu privire la incompatibilitatea apartenenței la această organizație și la Uniunea Europeană. În replică, Ana Brnabic, premierul Serbiei, a insistat că „este în interesul Uniunii Europene să aibă o Serbie puternică economic, iar această colaborare cu Uniunea Euroasiatică ne va oferi șansele să devenim mai puternici. Nu este contrară politicii noastre europene, ci complementară drumului nostru spre Europa”. Sigur că numeroase decizii europene își vor găsi cu greu audiență și sprijin la Belgrad, dar și aici există încă prea multe motive ca integrarea europeană să nu fie susținută unanim.

Însă mutarea cea mai importantă a Balcanilor a fost acordul Serbiei, Macedoniei de Nord și Albaniei de a crea un „mini-Schengen”, spațiu liber de contrângeri pentru toate cele patru libertăți fundamentale promovate de Uniunea Europeană. Cu o primă întâlnire în Novi Sad, în 10 octombrie și o alta recent, 9 noiembrie la Ohrid, cei trei au decis să meargă împreună cât de departe le stă în putință, devansând reformele pe care le-ar solicita negocierile de aderare. Și-au invitat vecinii să adere la proiect, dar deocamdată scepticismul și amintirile anilor ’90 dau câștig de cauză conservatorilor. Muntenegru și-a trimis ministrul economiei, pe dna Dragica Sekulic, manifestând o atitudine mai curând sceptică, iar Bosnia, pe președintele Consiliului de Miniștri, dl Denis Zvizdic. Kosovo a respins invitația cerând ca în prealabil să fie recunoscut de Serbia și de Bosnia. Ca urmare, Edi Rama, premierul albanez, face eforturi să aducă și Kosovo în format, de dragul populației albaneze. „Balcanii fără frontiere” ar putea fi prima etapă în reformarea regiunii. Serbia ar avea din nou ieșire la mare, în timp ce micile state din Balcani ar avea, prin Serbia, acces pe uriașa piață Euroasiatică. În acest fel, și așteptarea undei verzi de la Bruxelles ar fi mai ușoară, eliberată de presiunea populației. Președintele Vucic a încurajat țările din regiune menționând sutele de milioane de dolari economisiți din cheltuielile de administrare a punctelor de frontieră. Se adaugă beneficiile liberei circulații a persoanelor, recunoașterea reciprocă a actelor de studii, dreptul la un loc de muncă în acest spațiu, indiferent de localitatea de domiciliu; simplificarea formalităților legate de traficul de bunuri până la un minim de acte valabile în tot spațiul, modificări legislative menite să adapteze reglementările naționale la aceste ținte comune; proiecte de cercetare, de infrastructură, de cooperare împotriva crimei organizate și terorismului.

Și cine pierde?
La prima vedere, e bine pentru toată lumea. Dar fantomele trecutului nu stau îngropate pentru că nu se prea pricep la asta. Ele pot fi doar ținute sub control prin politici ferme, consecvente, și prin realizări care le ridiculizează până la transparență. Prima voce nemulțumită este Kosovo. Ar fi bine pentru locuitori să aibă liber acces în Albania, dar sentimentul că aderarea la acest mini-Schengen le-ar slăbi argumentele împotriva Serbiei are, deocamdată greutate mai mare. Ei țintesc direct integrarea euro-atlantică, așa cum declara, defensiv, președintele Hashim Taci. Cum ar fi posibilă aceasta fără bune relații de vecinătate și, în cele din urmă, fără acordul Serbiei, e greu de spus. Aceasta fie va fi deja membră UE fie, prin nerecunoașterea statalității Kosovo, fie ridică serioase probleme în calea deschiderii negocierilor cu Pristina. Iar recentele taxe pe importurile din Serbia arată, azi, destul de ridicol din perspectiva noilor aranjamente instituționale din regiune.

Bosnia este o altă problemă pe hartă. Cu un președinte, Dodic, mult mai naționalist și mai conservator decât Aleksandar Vucic, însăși președinția federală are probleme în a preciza o linie clară a politicii întregului, respingând ofertele de colaborare balcanică, indiferent dacă acestea au stat sub supervizarea europeană, sub finanțarea chineză sau în aria de influență musulmană. Blocarea în nostalgiile anilor ’90 ține Bosnia în afara discuțiilor despre propriul ei viitor politic.

Dar ceea ce e mai grav este faptul că o serie de teme nerezolvate în istorie și rămase înghețate la finalul anilor ’90 revin și blochează tocmai proiectele care le-ar soluționa. Săptămâna viitoare, cu ocazia summit-ului Păcii din Paris, Aleksandar Vucic intenționează să-i prezinte președintelui Macron acordurile mini-Schengen ca formulă de colaborare economică, nicidecum ca pe o Iugoslavie readusă la viață (teama multora din clasa politică), iar președintele Pendarovski (Macedonia) intenționează să afle motivele opoziției Franței față de țara sa. Până la urmă, cercul se închide! Țările din Balcani probează clar, prin colaborarea de zi cu zi, dar și prin aceste proiecte macro-regionale, că doresc dărâmarea zidurilor dintre ele, multe ridicate politicianist de lideri rigizi și retrograzi. Nu știm dacă președintele Franței le va ajuta. E departe de înțelepciunea politică a lui Mihail Gorbaciov, iar vocea unui Ronald Reagan lipsește destul de dureros. Cine va ridica vocea spre a-i spune, convingător, lui Emmanuel Macron: Domnule Macron, dărâmați aceste ziduri!