Scriam, acum un an și jumătate, în „Banatul Azi”, că decizia președintelui Iohannis de a-i aduna laolaltă pe pesediști și peneliști, la un deceniu distanță de la construcția, în cheie similară, a faimoasei USL, se va dovedi o mișcare nu doar păgubitoare în sens politic, ci, în primul rând, în perspectiva dezvoltării economice și sociale a României.

E drept că, deși intuiam că cele două partide-mamut vor da curând cu oiștea în gard, nu mi-aș fi putut închipui, pe atunci, magnitudinea eșecului acestui proiect politic, girat de somnolența politică nesfârșită a acestui președinte lipsit de orice fel de însușiri.

În esență, vorbim de două partide care se identifică, practic, cu nașterea democrației românești după 1989, ambele existând de atunci și guvernând mereu în toți acești 33 de ani de la momentul respectiv, fie singure, fie, în câteva rânduri, împreună. Suficient de mult timp, pentru ca și unul, și celălalt să se identifice cu toate relele arhicunoscute din politica românească contemporană.

PSD și PNL sunt, din păcate, două formațiuni politice din categoria mainstream, care nu s-au reformat aproape deloc în tot acest timp, alegând să cultive la nesfârșit politici publice învechite, rămase anchilozate într-un clientelism perpetuu, păgubos și suicidar și pentru ele, dar mai ales pentru țară.

Lasându-i deoparte pe foștii lideri ai acestor partide, e de ajuns să aruncăm o privire asupra șefilor actuali și la felul dezastruos în care se face selecția în aceste două mari partide.

Pentru un observator neutru al scenei politice românești din ultimele trei decenii, situația de la vârfurile PSD și PNL din prezent arată catastrofala involuție a ambelor formațiuni politice. Faptul că PSD are un președinte de tipul lui Marcel Ciolacu, un personaj politic care până acum câțiva ani nu însemna nimic nici măcar pentru pesediști, explică abulia totală a acestui partid atunci când are de rezolvat ceva major în orice direcție de guvernare a României.

Greva de acum a profesorilor este doar cireașa de pe tortul incompetenței absolute a leadership-ului pesedist din zilele noastre. Pentru că Ciolacu, Marian Neacșu și restul mandarinilor din eșalonul central al partidului exprimă, indubitabil, o formă de prostie (nu doar politică, asta ar mai fi de acceptat!) fără margini. Niciodată acest partid, care a făcut destul de mult rău dezvoltării României, începând cu tenebrosul său prim-staroste, Ion Iliescu, nu a arătat mai catastrofal la capitolul calitate intelectuală, înainte de toate, ca în momentul de față.

Faptul că bietul Ciolacu se dă de ceasul morții să amâne preluarea guvernării în nume propriu arată, limpede, că omul nu doar că nu are soluții — de unde le-ar avea, Doamne, iartă-mă! —, dar că îi este și teamă de o prăbușire de proporții a sa și a partidului, la scurtă vreme după instalarea în poziția de prim-ministru.

Dincoace, la liberali, haosul este și mai accentuat, de parcă diavolul și-ar fi propus să-și bată joc amar și până la capăt de un partid cu un trecut glorios și atâta tot. Cu indivizi precum Bode, dovedit plagiator indenegabil, precar și gregar la mai toate capitolele posibile, cu un președinte-premier precum Ciucă, greu de catalogat în vreun fel anume când vorbim de o formă de competență oarecare, și cu restul liotei de măscărici politici, centrali sau locali, de tot râsul, ieșirea PNL din istorie e un fel de marcă înregistrată.

Și atunci, de ce să te mai întrebi cum de s-a ajuns ca un partid de tipul AUR să domine, deja, sondajele de opinie, cu un an înaintea alegerilor parlamentare și prezidențiale?! Nimic nu e de mirare, câtă vreme liberalii și pesediștii de azi sunt orice, numai lideri politici nu! Când, vorba vameșului Blaga — el însuși un politician veros și ultra-controversat, dar, măcar, cu oarecare fler politic în raport cu neisprăviții din actuala guvernare —, chelnerii ajung miniștri, carnavalul prostiei absolute devine politica de stat a României.