Soarta Cetății Timișoarei avea să se schimbe din nou în zorii secolului al XVIII-lea. Deși imperiul otoman se credea veșnic stăpân pe o bună parte din centru european s-a dovedit că totul se poate răsturna de la un an la altul. De fapt e datul imperiilor care se întind peste măsură și peste granițele lor firești ca la un mic ghiont al unui vrăjmaș încep să se năruie „măreața” construcție ca un gigant pe fundație de lut.

Semnalul că otomanii se vor împotmoli cu expansiunea lor către centrul Europei avea să fie dat de momentul asediului Vienei unde au suferit o grea înfrângere în ciuda forțelor armate trimise să atace cetatea de pe Dunăre. Este vorba de al doilea asediu de la anul 1683 de către grupul de oști conduse de Kara Mustafa generalul sultanului Mehmet IV care s-a soldat la fel cu eșec turcesc ca și primul asediu de la 1529. Deși forțele aruncate în luptă de cele două părți erau disproporționate și soarta cetății părea pecetluită totul avea să se întoarcă ca o roată învârtită haotic. Poate cel mai hotărâtor rol în salvarea Europei avea să joace trupele de husari zburători polonezi conduși de regele polonez Jan Sobieski.
Dar în partea mai sudică din avalul fluviului Semiluna părea să mai conducă încă sute de ani. Dar nu avea să dureze această veșnicie prea mult, doar trei decenii.

În războiul austro-turc din 1716-1718, la 5 august 1716 Eugeniu de Savoia a împrăștiat armata otomană la Petrovaradin. Întrucât mai dispunea de resurse suficiente, s-a îndreptat spre Timișoara. Armata imperială era formată din circa 45 000 de infanteriști, avea peste 23 000 de cai, 50 de tunuri de câmp și 87 de tunuri de asediu. Garnizoana otomană avea circa 16 000 de oameni și 150 de tunuri.
La 21 august, paisprezece escadroane de cavalerie sub comanda generalului Rotenhan au ajuns până în marginile Timișoarei. Până la 26 august au ajuns și restul trupelor, inclusiv conducătorul Eugeniu de Savoia. Asediul a și început imediat la 31 august pentru a profita e vrmea prielnică de început de toamnă.

Între 1–15 septembrie s-au făcut lucrări genistice atât e necesare pentru un asediu ce ar fi putut fi îndelungat: s-au săpat tranșee și s-au amplasat tunuri care au executat foc de acoperire pentru a permite lucrătorilor să lucreze. Din 16 septembrie bombardamentele s-au generalizat pe tot frontul, cu intensitate tot mai mare, pe măsură ce tunurile ajungeau și erau puse în poziții.
Între 20–22 septembrie au apărut primele spărturi în ziduri. În acest timp a ajuns la Timișoara venind de la Alba Iulia și alt corp de armată, format din 14 escadroane de cavalerie și 4 batalioane de infanterie, sub comanda generalului Stefan Steinville. Contraatacurile otomanilor au fost respinse.

În 25 septembrie bombardamentul reciproc a fost intens. La 26 septembrie trupele otomane sosite în ajutorul cetății au atacat de trei ori dinspre sud, dar neputându-se sincroniza cu contraatacurile apărătorilor cetății nu au reușit să intre în cetate. Aceștia au venit de la cetățile cele mai apropiate dar se așteptau și întăriri masive dinspre Belgrad.
La 30 septembrie a fost cucerită contragarda. Avea să fie semnalul că fortăreața poate să cadă. Între 1 și 10 octombrie s-au executat noi lucrări genistice și s-au reamplasat tunurile pe poziții mai apropiate și mai favorabile. La 11 octombrie a început un bombardament masiv pentru distrugerea zidurilor în urma căruia la 12 octombrie ora 11 și jumătate pe un bastion apare steagul alb al capitulării.
Conform condițiilor capitulării, otomanilor și curuților li s-a permis să părăsească cetatea cu bunurile lor personale. Curuții erau trupe de haiduci maghiari răsculați ce luptau împotriva dominației habsburgice. În acest context erau aliații turcilor.

Pentru retragerea lor spre sud li s-au pus la dispoziție un număr imens (1000) de căruțe. S-a permis luarea merindelor necesare pentru un drum de 10 zile până la Belgrad. Însă nu s-a permis plecarea dezertorilor din armata habsburgică, iar armamentul greu, praful de pușcă și proviantul au trebuit lăsate pe loc.
După cucerirea în 1718 a Belgradului de către austrieci războiul austro-turc s-a încheiat, iar pacea de la Passarowitz a confirmat apartenența Banatului Timișoarei, inclusiv a cetății Timișoara, la Monarhia Habsburgică.

Ca și turcii imperialii europeni au luat în considerare în continuare importanța strategică a unei fortărețe puternice în mijlocul câmpiei bănățene. De aici se putea controla toată provincia și interveni la nevoie oriunde era nevoie.
După masivele distrugeri cetatea trebuia renovat din temelii. Nu mai făceau față unui război modern cu tunuri puternice de asediu vechile întărituri din lemn și pământ. Trebuia ceva mai nou în pas cu noile tehnologii militare.

După capturarea sa, cetatea a fost în stare grav deteriorată, iar austriecii au început să o repare și să o reconstruiască. Nu a existat un plan clar de la început și coerența lucrărilor a fost îngreunată de necesitatea ca fortăreața să rămână întotdeauna funcțională.

Multe planuri au fost sugerate între 1717 și 1727, dar niciuna nu a fost executată. Imediat după cucerire, inginerul militar căpitanul François Perrette, care a amenajat fortificațiile din Slavonski Brod în 1715, a fost însărcinat cu realizarea unei hărți topografice a cetății împreună cu propuneri pentru noi fortificații. El a realizat trei planuri, primele două în octombrie 1716 și februarie 1717, care au fost considerate foarte precise, iar al treilea, publicat în 1729, conținea planuri pentru fortificațiile propuse. Prima fortificație, construită în 1716, a fost „Noul Ravelin”, menită să apere Palanca Mică dinspre sud.
O primă propunere a fost construirea de bastioane de-a lungul vechiului zid dinspre nord. Palanca Mică urma să fie păstrată, iar la capătul ei estic urmau să fie construite cazarme. Problema era spațiul mic din interiorul pereților. Totuși, proiectul prevedea configurarea Cazarmei Casemate, cunoscută mai târziu sub numele de Cazarmă Transilvană, care avea să închidă perimetrul cetății dinspre sud-est. Zona Palanca Mică a fost propusă ca zonă rezidențială.
O altă propunere a fost construirea unei zone rezidențiale la sud-est de cazărmi. A fost mai puțin expus unui potențial asediu datorită locației sale în mlaștină. Cu toate acestea, bastioanele propuse au fost proiectate în stil italian, deja învechit, iar forma fortificației era nepotrivită principiilor unui oraș ideal. Proiectul indica că deja fusese decis ca cetatea să aibă trei rânduri concentrice de fortificație.
Propunerea lui Geyer a fost de a păstra cetatea împreună cu castelul, păstrând o zonă de extindere spre sud-est. Au existat propuneri de extindere a acestei zone și după finalizarea construcției primului zid, după cum se poate observa în planul al treilea din 1734. Planul al treilea este primul plan oficial care cuprindea întregul contur al fortificațiilor. În el, elementele înfățișate în roșu erau clădiri care fuseseră deja ridicate (Cazarmă Casematată și depozitul de furaje din Bastioanele Theresia). Cele schițate cu negru și-au pus bazele, iar cele cu galben reprezentau propunerile de închidere a peretelui cortină.

Piatra de temelie a viitoarei cetăți a fost pusă la 25 aprilie 1723. O placă de zinc inscripționată consemnează următoarele „Imperante Carolo VI, Duce Eugenio Sabaudiae Principe per cladem Petro-Varadini MDCCXVI a Turcis recuperata Provincia, sub preadisio Claudii Comitis a Mercy anno a patru Virginis MDCCXXIII die XXV mensis Aprilis Temesvarini moenia fundabantur”.

Însă planurile indică faptul că lucrarea principală a început mai târziu. Prima lucrare a fost la Cazarma Casemata de Infanterie, construită între 1727 și 1729. La acel moment planul pentru cetate nu fusese finalizat.
În 1732 a fost proiectată o parte semnificativă a cetății și a început săparea șanțului de apă din fața viitoarelor bastioane. A fost nevoie de un an pentru a excava șanțul și a ridica peretele cortină și contrascarpul. Construcția a fost întârziată din cauza executării prealabile a unor lucrări hidrotehnice de asigurare a apei necesare Cetății, executate între 1728 și 1732.

Primele centuri de zid defensiv ale cetății (din cărămidă arsă) au fost terminate în 1740. Primul zid avea opt bastioane (au fost pană la urma nouă) în stil Pagan (precursor al fortificațiilor in stil Vauban) și zidurile cortina între ele. Cea de-a doua avea opt ravelinuri așezate în fața lucrărilor interioare ale cetății (zidurile cortină și bastioanele).
Acest lucru a oferit o imagine clară a modului în care va arăta orașul și cât timp va fi o zonă non-aedificandi. În 1744, au fost aprobate siturile suburbiilor germane și rasciene (actualele cartiere Iosefin și Mehala). Planul cetății din 1808 arată forma finală, cele trei centuri de zid fiind deja terminate în 1764.

În zona intra muros se aflau clădiri fortificate reprezentate în roșu închis: Castelul Hunyadi, Cazarmă Casemată de Infanterie (cunoscută mai târziu sub denumirea de Cazarmă Transilvană), Cazarma Serviciului Construcții Fortificații (Casa Inginerului), Cazarmă Viena (mai târziu Cazarmă Franz Joseph), depozitul de praf de pușcă, spitalul (actual de dermatologie) și spitalul militar. Erau trei pieţe în cetate: Piaţa Paradei (Libertății) Piața Principală (Unirii) între Dom și Biserica Rasciană și o mică piață triunghiulară (actuala Piață Sf. Gheorghe) unde se afla o biserică (Sfântul Gheorghe), fosta Mare Moschee.

Bastioanele erau următoarele:
I Bastionul Francisc, separat de zona intra muros, accesul pe el făcându-se printr-un pod de lemn. La stânga era flancat de o platformă de artilerie și de o structură de tip clește.
II Bastionul Theresia, singurul rămas până în ziua de azi, a fost prima structură de rezistență construită, conceput inițial ca ravelin. Are urechi și o retragere deoarece a fost conceput să poată funcționa independent de restul cetății, chiar și dacă ar fi fost penetrat.
III Bastionul Joseph, care flanca poarta Transilvaniei, avea o singură ureche și o latură curbă.
IV Bastionul Leopold (Hamilton, bastionul pulberăriei) nu avea urechi și era flancat de structuri de apărare de tip clește. Pe el era amplasată clădirea pulberăriei.
V Bastionul castelului, destinat protejării Castelului Huniade. Avea o singură ureche, către poarta Petrovaradinului.
VI Bastionul Mercy, care flanca la vest poarta Petrovaradinului și proteja cazarma serviciului fortificațiilor și spitalul. Avea urechi și flancul drept era protejat de o platformă de artilerie.
VII Bastionul Eugeniu, care proteja spitalul militar și cel orășenesc (de dermatologie). Avea urechi, cea din stânga mai există lângă Piața 700. În dreapta era flancat de o structură de tip clește.
VIII Bastionul Elisabetha, care flanca poarta Vienei la stânga. Avea urechi și era protejat pe ambele flancuri de structuri de tip clește.
IX Bastionul Carol, care flanca poarta Vienei la dreapta. Avea urechi și era protejat pe flancul stâng de o structură de tip clește, iar pe flancul drept de o platformă de artilerie.
Bastioanele aveau două niveluri de amplasare a artileriei: nivelul inferior, din care tunurile trăgeau prin ambrazuri, și nivelul superior, din care tunurile de pe barbetă trăgeau peste parapete.

A doua centură era formată din 7 raveline care flancau bastioanele, cu excepția bastionului Theresia care era flancat de redane și 9 contragărzi ale bastioanelor. Ravelinele erau flancate de caponiere. Ravelinele din partea de nord a cetății erau întărite, pe cele dintre bastioanele Mercy și Elisabetha erau amplasate lunete, iar pe cele dintre bastioanele Elisabetha și Francisc erau amplasate redane.
A treia centură, ale cărei parapete sunt reprezentate cu violet, era formată din anvelopa ravelinelor și contragărzilor din centura a doua. Anvelopa era formată din alte 9 contragărzi flancate de 9 redane triple.
Aeastă cetate a Timișoarei este îndeobște catalogată drept fortificație de tip Vauban. Dar istoricii militari fac o îndreptare și spun că există diverse nuanțe. De fapt ar fi vorba de un pseudo Vaubam în planuri și construcția propriu-zisă erau și alte elemente specifice unor altor categorii de cetăți. Dar asta va fi o discuție separată asupra căreia ne vom apleca cu un alt prilej.