Cetatea Jdioara se află la limita dintre judeţul Timiş şi judeţul Caras-Severin, la aproximativ 18 kilometri faţă de Lugoj şi la 80 de kilometri de Timişoara, fiind unul dintre locurile pline de însemnătate istorică, însă dat uitării de autorităţi. Astăzi, din cetate au rămas doar nişte ziduri aflate într-o zonă mirifică.
Cetatea Jdioara a fost ridicată de către regii maghiari în 1320, fiind folosită ca şi cetate de apărare. Ea a făcut parte din mai multe domenii, la început a ţinut de banul Severinului, apoi de comiţii de Timiş, iar în 1387, la porunca regelui Sigismund, Ştefan Losoczi a cucerit cetatea de la cei care se luptau pentru putere în interiorul statului feudal maghiar, în 1440 aceasta intrând în posesia regelui Vladislav I al Ungariei.
Leopold Ciobotariu, de la Muzeul Banatului, spunea despre cetatea Jdioara: “E o fortificaţie medievală de undeva de la sfârşitul secolului al XIII-lea, începutul secolului al IV-lea, nu era foarte mare, avea 40/25 de metri. Dar e trasată strategic, peisajul este foarte frumos. Este construită după invazia tătară, când apar foarte multe cetăţi. Sunt obiective care controlează teritoriul, iar în jurul lor se formează o serie de comunităţi. Sunt multe sate care aparţin de aceste cetăţi. Cei mai importanţi comiţi din Timiş au condus această cetate. Cetatea şi-a pierdut treptat din importanţă. Este distrusă definitiv odată cu tratatul de pace de la 1699, prin care se hotăreşte demolarea cetăţilor din Banat. Cetatea de la Jdioara este dinamitată până în 1701. Intră în starea de ruină până astăzi”.
Arheologul Adrian Bejan, fost şef de catedră la Facultatea de Istorie de la Universitatea de Vest, a făcut cercetări la cetatea Jdioara în anul 1978.
“Banatul a fost mereu o zonă de limită între lumea creştină şi cea otomană. Fiind un bastion de apărare al Regatului Maghiar, existau trei şiruri de cetăţi de apărare: pe linia Dunării, pe linia Timişului şi Mureşului (cum este şi Jdioara), şi cetăţile interioare, din zonele de câmpie. Jdioara a fost obiect de schimb între cei care se luptau pentru conducere în statul feudal maghiar. Interesant este că aici a fost scaun de judecată. În 1688 a trecut sub stăpânire turcească. La începutul secolului XVIII-lea cetatea este dărâmată. Este distrusă complet pentru că aici şi-au făcut un cuib haiducii care atacau populaţia. Cetatea ar trebui cât de cât recondiţionată şi consolidată”.
Cetatea Jdioara este un punct esențial pe harta monumentelor istorice din județul Timiș, dar din păcate prea puțin cunoscută. Cetatea se află pe raza Primăriei Criciova, în satul Jdioara, la întâlnirea dintre câmpia Văii Timişului şi prelungirea sud-vestică a munţilor Poiana Ruscă, la o altitudine de 288,4 m.
Ea a fost construită pe un platou cu trei pante abrupte și acces doar dinspre vest, pe valea Timișului. Ca şi suprafaţă, Cetatea Jdioara s-a numărat printre fortificațiile mici ale zonei, având doar două turnuri interioare, unul mai vechi, dreptunghiular, pe latura de SE și un donjon ridicat mai târziu (sec XV), pe latura vestică, de formă pătrată. Este posibil ca la Jdioara, la fel ca în cazul altor cetăți să fi existat un pod ridicător peste șanț.
Ca sursă de aprovizionare cu apă, Cetatea Jdioarei avea o cisternă proprie. Ca şi atestare documentară sunt cunoscuţi mai mulţi ani – în 1320, 1322, 1323 şi 1329, fiind menţionat Dionisie Széchy, ca şi mare stolnic şi castelan de Mehadia şi Jdioara. Cetatea a făcut parte din sistemul de fortificaţii al regatului maghiar consolidat după invazia tătară din 1241.
Ridicarea fortificației de la Jdioara de către regalitatea maghiară s-a legat de nevoia de impunere a autorității regale în mediul feudal românesc din zona înaltă a Banatului medieval, construcţia sa având loc foarte probabil în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. În timp, aceasta s-a aflat sub jurisdicția banului de Severin, apoi a banului de Caransebeș și Lugoj.
Cetatea a mai funcţionat şi ca reşedinţă nobiliară şi scaun de judecată, precum şi ca reşedinţă de comitat sub jurisdicţia Banului de Severin, având în subordine cetatea Lugojului. O scurtă perioadă de timp, prin 1337, cetatea a fost ocupată de răsculaţi care cereau autonomie faţă de banul de Caransebeş, iar apoi asediată şi cucerită de Loszonczy Ladislau (viitor Ban de Severin).
Cetatea şi domeniul său au fost date în folosinţă, prin atribuire regală, drept răsplată unor înalţi demnitari ai regatului maghiar, fiind o perioadă scurtă şi posesiunea lui Iancu de Hunedoara, rămânând în stăpânirea familiei în a doua jumătate a secolului al XV-lea când a fost încredinţată lui lui Ioan, fiul nelegitim al lui Matei Corvin.
În perioada secolelor XVI-XVII, cetatea Jdioarei avea 60 de sate ca posesiuni. Cetatea s-a mai aflat şi în stăpânirea lui Petru Petrovici, comite de Timişoara, între 1548 şi 1552, iar în perioada secolelor XVI-XVII, a fost şi locaţia mai multor confruntări cu trupe otomane. În luna mai a anului 1600, fost asediată şi de trupele lui Mihai Viteazul, sub comanda lui Baba Novac. Rolul defensiv al cetăţii Jdioara se încheie odată cu anul 1688, când este cucerită de habsburgi.
Conform tratatului de la Karlowitz din 1699, Imperiul Otoman păstra Banatul, însă toate fortificaţiile, cu excepţia cetăţii Timişoarei, au trebuit demolate, inclusiv cetatea Jdioara.
Cetatea este părăsită şi distrusă parţial la începutul secolului al XVIII-lea, când este luată în custodie de haiduci. În 1739 sunt capturaţi 50 haiduci şi executaţi sub zidurile acesteia, prin asediul cetăţii de către generalul Lentului, care incendiază cetatea, ceea ce duce şi la sfârşitul acesteia, din ea rămânând doar zidurile, piatra acesteia fiind folosită de localnici la fundaţia caselor.
Mihaela Păunescu