În călătoria imaginară, ce poate fi dublată de truda adevărată cu straița în spate, prin satele din vestul al Banatului, călătorul cel cât se poate de real poate întâlni multe curiozități locale, fapte sau legende și povestiri din alte vremuri. Deși se crede că această parte de Banat ar avea o istorie puțin interesantă, adevărul ce se relevă pe teren este mult diferit.
Tomnatic (Triebswetter sau Nagy Ősz) este o comună pierdută în pusta de vest a județului Timiș formată numai din satul de reședință cu același nume. Tomnaticul se învecinează la vest cu Nerău, la nord cu Sânnicolau Mare, Sânpetru Mare și Saravale, la est cu Lovrin, iar la sud cu Vizejdia și Gottlob.
Satul este prezentat sumar ca fiind înființat după jumătatea secolului al XVIII-lea de coloniști germani. Așa e. Dacă ne referim doar la cele știute oficial din istoria recentă. Dar locurile se leagă de fapte de arme dintre diferite seminții ce au locuit ori au străbătut meleagurile cu mult mai în urmă pe firul istorie. Dacă cercetăm ce s-a întâmplat pe câmpiile Tomnaticului găsim urme ce merg cu mult în urma.
Cu un mileniu înaintea așezării șvabilor, aici s-au încleștat războinicii de sub conducere lui Ahtum cu cei ce doreau să îl înlăture, conduși de Chanadinus. Aici a avut loc ultima mare bătălie dintre cele două oști conduse de cei două căpetenii.
Cneazul Ahtum, conducătorul primei formațiuni statale de pe teritoriul bănățean, este răpus în luptă chiar aici la Tomnatic. Ahtum (Aitony) era, cel mai probabil, de origine pecenegă și a coagulat triburile de bulgari și pecenegi veniți din estul îndepărtat și localnicii valahi pentru a forma un voievodat închegat supus împărăției bizantine. Căpetenia maghiară Chanadin a fost la începuturi supus al lui Ahtum îndeplinind funcții militare iar mai apoi s-a ridicat împotriva sa cu sprijinul regelui Ștefan I, formând o nouă provincie medievală timpurie căreia i-a împrumutat și numele: „țara” (terra) Cinadina. Deși faptele sunt bine cunoscute din cronici nu la fel de bine a fost consemnat anul bătăliei. Data exactă este controversată. Se vorbește de 1013 ori 1030.
Despre cei doi conducători ce s-au succedat la conducerea voievodatului și despre mănăstirile ridicate de ei la Morisena, Pecica și Majdan s-a mai istorisit în aceste pagini cu mai multe episoade în urmă.
Dar timpurile au trecut și după alte stăpâniri succesive aici se înstaurează administrația habsburgică ce ia locul celei otomane.
Localitatea Tomnatic este atestată documentar în urmă cu mai bine de 250 de ani, ca urmare a așezării pe vatra actualei localități a populației germane adusă de autorități.
Anterior, aici a existat o comunitate de români și sârbi. Odată cu cucerirea Banatului de sub stăpânirea semilunei, la 1716, a început popularea regiunii cu mână de lucru din alte părți stăpânite de austrieci.
Tomnatic a fost fondat în 1772 cu coloniști din Lorena, al căror duce, Francisc Stephan, a condus imperiul în calitate de coregent împreună cu împărăteasa Maria Theresia. Pe aceste meleaguri au fost colonizați locuitori din zona Alsacia și Lorena, în majoritate francezi săraci ca și în alte localități învecinate. Acest lucru explică frecvența cu care se întâlnesc numele de familie de origine franceză. 62% dintre primii coloniști veneau din zona Chateau-Salins din Franța (la granița cu Germania), 8% din Luxemburg, 5% din regiunea Baden, 5% din Bavaria iar restul din alte zone ale Germaniei. Triebswetter a fost inițial un sat vorbitor de limbă franceză, dar în decurs de trei generații franceza a fost înlocuită cu germana. Triebswetter a fost cel mai mare dintre cele patru sate „welsh” (franceze) din Banat. Celelalte trei, de care s-a vorbit în episodele trecute sunt din Serbia actuală (Sf. Hubert, Charleville și Seultour) și formează actualul Banatske Selo. Triebswetter și-a primit numele după inginerul hotarnic Anton von Triebswetter, care a făcut măsurători de terenuri și a întocmit planurile așezării.
Biserica din localitate a fost construită între 1846 și 1850. Episcopul de atunci al Banatului, Alexander Bonnaz, a dotat lăcașul de cult cu altarul mare și cele două altare laterale.
Înaltul prelat romano-catolic nu și-a uitat consătenii din Triebswetter și originea sa franceză și a venit în sprijinul conaționalilor săi deși aceștia au început deja procesul de asimilare în cadrul etniei germane. Tot mai puțini dintre ei vorbeau doar franceza. Majoritatea adoptaseră ca limbă principală germana pentru comunicare în comunitate. Franceza începe să devină doar o limbă de familie.
Ar merita să readucem în amintire figura deosebită a episcopului ce a lăsat multe fapte de laudă în urma păstoririi sale.
Alexander Bonnaz s-a născut în Challex, în dieceza franceză de Belley. Tatăl său, Jean Antoine Bonnaz, era profesor și servise în armata lui Napoleon Bonaparte ca locotenent, mama lui era Francoise Hugueniot de Marongy. Tatăl a murit în bătălia de la Leipzig din 1813, după care mama s-a mutat în Banat împreună cu băiețelul de 7 ani, unde fratele bunicului său, Anton Bonnaz, a fost preot în Triebswetter (pe atunci județul Torontal). Le-a trimis banii de călătorie, i-a luat de la Pesta și i-a dus cu trăsura prin Szeged și Sânnicolaul Mare la Tomnatic (Triebswetter), unde colonia de franzezi era deja înfloritoare. După școala primară din sat, Alexander Bonnaz între anii 1824-1831 a urmat liceul la Arad, Timișoara și Szeged. Din 1831 până în 1833 a studiat filozofia la Szeged și din 1833 până în 1837 teologia la institutul Pazmaneum din Viena, unde a fost coleg de studii cu cardinalii maghiari de mai târziu Ludwig Haynald și Johann Simor.
La 17 august 1837, Alexandru Bonnaz a fost hirotonit preot de către episcopul József Lonovics în Catedrala din Timișoara. Între 1837 și 1838 a slujit capelan la Caransebeș în 1838 ca vicenotar și grefier episcopal.
Revine la Timișoara între anii 1839-1840 a fost profesor de teologie morală și pastorală la seminarul din piața Sfântul Gheorghe. Din 1840 până în 1853 i-a succedat unchiului său ca preot în satul copilăriei Tomnatic. Datorită pregătirii academice superioare în anul 1850 a fost numit inspector școlar pentru școlile germane și maghiare din nou înființata provincie a Voievodinei și Banatului Temișan.
Părintele Bonnaz ocupă diverse funcții în administrația provincială. După depunerea jurământului a devenit asesor consistorial în 1851, apoi în 1853 consilier al guvernatorului.
Între 1853-1860 este canonic al diecezei de Cenad dar și curator pentru cercetarea si conservarea monumentelor din Voievodina și Banatul Timișean între 1855-1860.
La 7 iunie 1860, Alexandru Bonnaz a fost numit episcop de Cenad de către împăratul Franz Joseph I. Pe 28 septembrie a avut loc preconizarea de către Papa Pius al IX-lea. La 4 noiembrie, sfințirea de către Arhiepiscopul Jozef Kunszt și la 18 decembrie 1860 întronarea în catedrala din Timișoara.
Alexander Bonnaz a stat la Roma timp de patru luni în 1862 și a fost numit asistent papal. În 1867 a primit Crucea de Cavaler a Ordinului Coroana de Fier, clasa I, și a devenit consilier privat. Din 1869 până în 1870 a luat parte la Conciliul Vatican.
Din păcate bravul prelat bănățean suferă în 1870 o cădere nervoasă din care nu s-a putut recupera niciodată cu adevărat. În timpul bolii sale, Bonnaz a stat adesea în mănăstirea franciscană Maria Radna și în satul de munte Văliug. A murit la 9 august 1889 în palatul episcopal și a fost înmormântat la 12 august 1889 în cripta catedralei timișorene.
Dar cu adevărat episcopul Bonnaz merită un loc în istoria bănățeană pentru multele fapte prin care a sprijinit învățământul, bisericile și viața socială. Și-a câștigat respectul contemporanilor săi prin acțiunile sale evlavioase și de filantropice.
Ca episcop, a lucrat serios, cu experientă temeinică de agricultor și a transformat moșia episcopală într-o fermă model.
Cu 100.000 de forinți, a întemeiat două catedre canonice. Tot cu aceiași sumă a contribuit la fondului de pensii al preoților. De asemenea, a fondat un orfelinat de fete dar și institutul de băieți Emericaneum pentru studenți din curtea vechiului seminar. A mai donat de asemenea suma imensă de aproape 2 milioane de forinți pentru binele public.
A contribuit la construirea a nenumărate biserici și școli și a întemeiat 19 parohii pe tot cuprinsul Banatului. Alexander Bonnaz a finanțat integral sau parțial peste 40 de lăcașuri de cult în eparhia Cenadului.
A invitat în eparhia sa surorile învățătoare din congregația „Notre Dame”și a cheltuit o sută de mii de forinți pentru strămutarea lor în biserica mănăstirii construită în 1894 din Josefin unde va ființa un adevărat „campus” școlar după o denumire modernă în zilele noastre. În clădirile mănăstirii erau găzduite gimnaziul și școala elementară, colegiul de formare al profesorilor și școala de perfecționare, grădinița și internatul.
Deși azi în acel complex funcționează trei licee și Casa Studenților cei mai în vârstă încă țin minte și folosesc numele de „Școala Notre Dame”. Bulevardul din fața bisericii a și purtat multă vreme numele episcopului donator. Cei de azi cunosc locul drept „bulevardul Ion Dragalina”.
Dacă ne întoarcem la satul Tomnatic trebuie spus că actuala școală a fost construită în anul 1894. Dar învățămât a existat în localitate din totdeauna.
Viața locuitorilor nu s-a schimbat prea mult nici după trecerea Banatului în administrarea românească. Țăranii și meșteșugarii își trăiau aceleași obiceiuri vechi și păstrau obiceiurile cu care au venit din apus.
Dar perspectiva unui război în Europa avea să precipite lucrurile.
Ca urmare a acordului Waffen-SS din 12 mai 1943 dintre guvernul Antonescu și Germania lui Hitler, toți etnicii germani au fost recrutați în armata germană. Așa au ajuns foștii francezi din Tomnatic, ajunși germani, să lupte într-un război care nu era al lor.
Chiar înainte de încheierea războiului, în ianuarie 1945, toate femeile etnice germane cu vârste cuprinse între 18 și 30 de ani și bărbații cu vârste între 16 și 45 de ani au fost deportați în Uniunea Sovietică pentru lucrări de reconstrucție. Legea reformei funciare din 23 martie 1945, care prevedea exproprierea fermierilor germani din România, a lipsit populația rurală de mijloacele de existență. Legea naționalizării din 11 iunie 1948 prevedea naționalizarea tuturor societăților industriale și comerciale, băncilor și societăților de asigurări, prin care toate societățile economice erau expropriate indiferent de etnie.
Întrucât populația de-a lungul graniței româno-iugoslave a fost clasificată drept risc de securitate de către guvernul român după neînțelegerile politice dintre Stalin și Tito și excluderea acestuia din alianța Cominform, la 18 iunie 1951, „elemente nesigure din punct de vedere politic” au fost deportate în stepa Bărăgan, indiferent de etnie. În același timp, conducerea românească și-a propus să spargă rezistența împotriva colectivizării viitoare a agriculturii. Când exilați în Bărăgan s-au întors acasă în 1956, casele și ce a mai rămas din gospodăriile expropriate în 1945 le-au fost restituite. Dar în avansată stare de degradare. Cu toate acestea, proprietatea câmpului a fost colectivizată.
Despre soarta satelor din pusta bănățeană vom mai vorbi și în alte episoade arătând că a mai existat și un „mic Tomnatic” în apropiere.
