Călin Beloescu s-a născut în 28 martie 1953, la Cluj. Absolvent al Facultății de Arte a Universităţii de Vest din Timişoara. Din 1980, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Din 1977 participă la expoziţii organizate în ţară şi străinătate de către UAP, asociaţii culturale, Facultatea de Arte și Design. Din 1981 a participat la simpozioane de artă naţionale şi internaţionale. A fost cadru universitar al Facultății de Arte și Design din Timișoara. Trăieşte şi lucrează la Timişoara şi Ciclova Montană.

Robert Șerban: Scrii în cartea ta, Despre numele lucrurilor, că „a extinde termenul de artă plastică spre acela de artă vizuală ni se pare extrem de periculos”. Despre ce pericol e vorba?

Călin Beloescu: „Arta plastică” presupune o manevrare a materialului de lucru, o implicare manuală. Prin acest gest, obiectul artistic este învestit cu spiritualitate într-o acțiune „alchimică” sau „șamanică”. Limbajul plastic implică, automat, un anumit material prin care artistul se exprimă. „Arta vizuală” se situează mai curând pe partea noilor media, în care accentul e pus pe concept, și nu pe obiect. Când obiectul propus alunecă spre derizoriu, e greu să mai vorbim despre artă. Este interesant că termenul de „artă vizuală” nu a apărut în cadrul academiilor de film. Probabil pentru că ei nu l-au avut pe Duchamp! Cum ar arăta un film „ready made”?

R.Ș.: În aceeași carte, mai spui că „arta e bună dacă servește la ceva”. Crezi în arta implicată în social, în politic?

C.B.: Arta este un vehicul, și rolul ei este de a transporta privitorul spre un „dincolo”. Arta nu poate fi desprinsă complet de social sau de politic. Cuvântul „revoluție” înseamnă același lucru și în artă, și în social. Distrugerea unui limbaj artistic = distrugerea unui tip de ordine socială.

R.Ș.: Există inspirație sau e un cuvânt ce n-are ce căuta la un artist profesionist?

C.B.: Da, există inspirație! E momentul în care simți că idei sau gânduri vin din afara ta. Că ți-au fost trimise.

R.Ș.: De ani buni trăiești și lucrezi în Ciclova Montană, un sat din Caraș-Severin. Schimbarea locului a însemnat și schimbarea felului în care vezi și faci pictură?

C.B.: La Ciclova Montană trăiesc valorile și reveriile locuirii de care am fost atașat încă de la începutul anilor ’80. N-aș putea vorbi de o schimbare, ci de o evoluție.

R.Ș.: Cu care artiștii vizuali de azi ai dialog și compatibilități?

C.B.: Mă simt compatibil cu artiștii care creează imagine, au un subiect în lucrările lor și care sunt capabili să-și comenteze, verbal, crezul, poziția, părerea despre artă, în general.

R.Ș.: Ce compromisuri a trebuit să faci ca artist care a și vândut lucrările pe care le-a făcut, nu doar le-a expus și le-a arătat?

C.B.: Am făcut compromisuri când am executat pictură la comandă.

R.Ș.: Ce înseamnă o lucrare ratată? Ce poți rata într-un… peisaj urban ori într-o natură statică?

C.B.: Poți rata o lucrare numai dacă lucrezi având o țintă. Poți rata acea țintă. Ceea ce ți-ai propus, nu-ți iese. Cine lucrează fără a avea un gând sau o imagine despre ceea ce vrea să facă nu ratează niciodată nimic. În cazul ăsta, lucrarea se poate transforma la infinit, fără a fi considerată ratată în niciun moment al său.

R.Ș.: A schimbat, schimbă arta conceptuală apetența publicului pentru artele de tip clasic (pictura de șevalet, grafica, sculptura în materiale considerate convenționale)?

C.B.: Ceea ce numim în mod curent „artă conceptuală” a produs o corupere atât în zona artiștilor, cât și a criticii. E vorba despre un dispreț față de obiectul artistic, în sens tradițional. Nu cred că publicul și-a schimbat apetența pentru artele de tip clasic. Fac o paranteză. Ceea ce se întâmplă în „artele vizuale” este asemănător poveștii împăratului fără haine. Teoreticienilor le este rușine să comenteze fenomenele din zona artei în care nu s-a dinamitat limbajul, pentru că ar putea fi suspectați că nu înțeleg arta contemporană. Artiștii, dorind să fie băgați în seamă de către critici (mai cu seamă că acum aproape totul se desfășoară pe bază de proiecte și curatoriat), se înscriu în curentele de tip conceptual. Din fericire, există artiști și public ce cultivă partea de „cochetare cu eternitatea” a artei.
Pentru o corectă înțelegere a lucrurilor, să ne uităm la ce se întâmplă în artele surori: muzică, arhitectură, dans, cinematografie, literatură. Toate se bazează pe valorile clasice ale limbajului fiecăreia. Toate cultivă puterea de a „transporta”. Nu sunt necesare „instrucțiuni de folosire” și nici senzația de a fi prost sau prostit nu e inclusă.

R.Ș.: Crezi că dacă ai fi părăsit provincia și te-ai fi mutat fie în capitală, fie în străinătate, notorietatea ta ar fi fost alta?

C.B.: Nu cred. Notorietatea nu vine de la sine și nici nu ține exclusiv de calitatea creației. Este vorba și de o „înșurubare” a artistului în social. Eu, fiind mai aproape de valorile intimității, am refuzat ocaziile în care m-aș fi putut poziționa mai bine. Mai e și chestiunea care se numește „noroc” sau „șansă”.

R.Ș.: Care e darul cel mai prețios pe care ți l-a făcut pictura?

C.B.: Cunoașterea de sine.

1 de 7