În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mişcare cea mai amplă și criminală acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în 1945, când peste 33.000 șvabi bănățeni (dintre cei peste 70.000 de deportați) au fost ridicați de la casele lor între 14 și 16 ianuarie 1945.

În perioada 1951-1956, cât a durat domiciliul forţat în Bărăgan, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii.

12.791 de familii, respectiv 40.320 de persoane, din 258 de localităţi situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan.
Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni.
Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi duşi în Câmpia Bărăganului.
După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcaţi în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă aşezare omenească, şi li s-a ordonat să-şi ridice case.
Terenul fusese parcelat cu plugul şi fiecare parcelă avea un ţăruş cu placa cu număr de casă.
Astfel, în vara şi toamna anului 1951, în regiunile Ialomiţa şi Galaţi, au luat fiinţă 18 localităţi noi (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954), care erau, în ordine alfabetică: Brateş, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lăteşti, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viişoara şi Zagna (în raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti).

Deportările în Bărăgan au fost o acţiune de amploare de „dislocare” întreprinsă de regimul comunist din România, cu scopul de a reloca forţat în Campia Bărăganului populaţia care locuia pe o raza de aproximativ 25 km de graniţa cu Iugoslavia, din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, în urma conflictului izbucnit între Stalin şi liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito.
Spaţiul de 25 km de-a lungul frontierei iugoslave se întindea între satele Beba Veche, din judeţul Timiş, şi Gruia, judeţul Mehedinţi, acoperind un număr de 203 localităţi.
Au fost deportate şi persoane de pe insula Ada Kaleh.

În contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, graniţa dintre cele două ţări a devenit o zona sensibilă pentru guvernul comunist de la Bucureşti. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept „elemente cu un factor ridicat de risc”.
Urmând modelul sovietic, a fost emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parţial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne.

Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timişoara, „Igienizarea Banatului”.
În primul rând, curăţarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor.
În al doilea rând, se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comunişti. Au fost vizaţi marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriaşi, hangii sau deţinători de restaurante, refugiaţi basarabeni (2998 de familii, adică 8477 de persoane) sau macedoneni, foşti membri in forţele armate germane, cetăţeni străini, rude ale refugiaţilor, simpatizanţi ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialităţi demise, rude ale contra-revoluţionarilor şi toţi care i-au sprijinit, activişti politici şi pentru drepturile cetăţeneşti, foşti oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

Conform studiului „Deportaţii în Bărăgan 1951-1956”, au fost vizate un total de 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel: 19.034 chiaburi şi cârciumari, 8.447 basarabeni, 3.557 macedonieni, 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului, 1.330 cetăţeni străini, 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate, 1.054 titoişti, 731 duşmani ai regimului socialist, 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră, 367 persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă, 341 criminali deţinuţi, 257 germani, 62 foşti moşieri şi industriaşi.
Un HCM din 7 decembrie 1955 a dispus eliberarea şi întoarcerea deportaţilor.
Se presupune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României in ONU, Republica Populară Română fiind astfel obligată să respecte, cel puţin formal, drepturile omului.
Cei mai mulţi deportaţi s-au intors în Banat în cursul anului 1956.(sursa: Wikipedia și alte surse)

CONSILIUL SECURITATII STATULUI STRICT SECRET
SERVICIUL „C” – ex. nr. 1
Nr. 00880015
14 decembrie 1967

NOTA DE STUDIU
privind masurile administrative luate de catre organele Ministerului Afacerilor Interne asupra unor categorii de persoane, in baza unor decrete si hotariri ale Consiliului de Ministri.

Incepind cu anul 1949, prin decrete ale Prezidiului Marii Adunari Nationale si hotariri ale Consiliului de Ministri, au fost instituite unele masuri administrative indreptate impotriva unor categorii de persoane ce se socotea la vremea respectiva ca prezinta pericol pentru securitatea statului.
Astfel s-a instituit masura de:
*dislocare si fixare de domiciliu obligatoriu;
*internarea in unitati de munca si colonii de munca;
*fixarea de loc de munca obligatoriu.
Pentru aplicarea in practica a acestor masuri, a fost investit prin acte normative respective,
Ministerul Afacerilor Interne.

Prima masura administrativa a fost:

I. DISLOCAREA SI FIXAREA DE DOMICILIU OBLIGATORIU

Aceasta masura a fost luata ca urmare a aplicarii Decretului nr. 83 din 3 martie 1949 ce se referea la nationalizarea paminturilor mosieresti ramase in urma Reformei Agrare din anul 1945. Masura viza fostii mosieri si familiile acestora, care au fost dislocati si carora li s-a fixat domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat in diferite localitati din tara, iar acelora care nu au fost gasiti la domiciliu, la mosiile lor, li s-a fixat domiciliu obligatoriu, pe timp nelimitat, pe raza oraselor unde au fost identificati.
In total s-a fixat domiciliu obligatoriu unui numar de 2.000 de familii, totalizind 3.000 de persoane.

Intrucit decretul nr. 83/1949 nu prevedea expres masura dislocarii si fixarii domiciliului obligatoriu si pentru a exista un temei legal, s-a emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa partial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizindu-se in acest sens Ministerul Afacerilor Interne.

In anul 1951, conform H.C.M. nr. 326 (exemplarul trimis Ministerului Afacerilor Interne a fost ars de Directia Secretariat), Ministerul Afacerilor Interne a emis decizia nr. 200 (de existenta careia nu se cunoaste nimic), conform careia se extinde masura de dislocare si fixarea domiciliului obligatoriu si altor categorii de persoane, suspecte de activitate dusmanoasa, dintre care enumeram:
*fosti exploatatori (mosieri, industriasi, chiaburi etc.);
*cei care au facut parte din trupele germane S.S. si organizatia paramilitara T.O.D.T.;
*membrii P.N.S.G., conducatorii G.E.G. si ai organizatiilor fasciste de tineret, precum si cei ce au fugit cu trupele germane si s-au intors;
*membrii organizatiei legionare;
*cei care au fost condamnati pentru activitate contrarevolutionara, familiile acestora, precum si cei ce i-au sprijinit material sau moral;
*fosti contrabandisti, gazde si calauze pentru trecerea frauduloasa a frontierei;
*nationalisti: sirbi, germani, maghiari, cetateni fugiti de regimul sovietic si alte categorii.

Conform deciziei nr. 200/1951 au fost dislocate din zona frontierei de vest din raioanele Sinicolaul Mare, Timisoara, Deva, Resita, Oravita, Mehadia si raioanele Baneasa si Constanta din fosta regiune Constanta, un numar de 10.099 familii, insumind 43.899 persoane carora li s-a fixat domiciliu obligatoriu si creiat conditii de munca si locuit in regiunile Bucuresti, Constanta (raionul Fetesti) si Galati.
Cu aceasta ocazie au fost infiintate 18 noi comune (prevazute in anexa H.C.M. nr. 337/1954).
Operatiunea de dislocare a fost condusa de o comisie ministeriala prezidata de fostul ministru adjunct al Afacerilor Interne PINTILIE GHEORGHE.

In anul 1952, conform deciziei M.A.I. nr. 239 (care de asemenea nu a fost gasita), au fost dislocate din centrele aglomerate ca: Bucuresti, Petroseni, Brasov, Constanta si altele, un numar de circa 6.000 familii din urmatoarele categorii de elemente:
*fosti exploatatori (bancheri, industriasi, mari comercianti etc.) si altii;
*familiile unor persoane condamnate pentru activitate contrarevolutionara, membrii organizatiei legionare si alte categorii.
Prin ordinul Ministerului Securitatii Statului cu nr. 838 din 4 decembrie 1952 au fost ratificate
dislocarile efectuate in perioada anilor 1951-1952 de Directia Generala a Militiei.

Incepind din anul 1952 fixarea domiciliului obligatoriu conform H.C.M. nr. 1.554 din 22 august 1952, se face la propunerea comisiilor regionale M.A.I. de catre o comisie centrala a Ministerului Afacerilor Interne formata conform deciziei nr. 744 din 25 august 1952, elementelor dusmanoase si suspecte din orase si centre muncitoresti prevazute in urmatoarele categorii:
*toti fostii exploatatori ale caror bunuri au fost nationalizate conform legilor Republicii Populare Romine;
*rudele tradatorilor de patrie si spionilor care au fugit peste granita in 1945;
*familiile celor condamnati pentru crime de tradare de patrie si spionaj.

Hotarirea Consiliului de Ministri nr. 337 din 11 martie 1954, abroga H.C.M. nr. 1.554/1952 si
autorizeaza Ministerul Afacerilor Interne sa fixeze domiciliu obligatoriu dupa noi criterii elementelor care la eliberarea din inchisori sau lagare dovedesc ca nu s-a reeducat si prezinta pericol pentru securitatea statului, pe o perioada intre 6 luni si 5 ani, in cele 18 comune nou infiintate in regiunea Bucuresti, Constanta si Galati.
Parasirea domiciliului obligatoriu se sanctiona conform Decretului nr. 77/1954 cu inchisoare
corectionala.
Hotarirea Consiliului de Ministri nr. 237 din 12 februarie 1957 data in completarea H.C.M. nr. 337/1954 precizeaza ca „Ministerul Afacerilor Interne poate stabili domiciliu obligatoriu si celor care prin fapte sau manifestari incearca sa primejduiasca regimul de democratie populara”.

In baza H.C.M. de mai sus s-a fixat domiciliu obligatoriu pe termen limitat si nelimitat unui numar de 2.241 persoane astfel:
*1.997 persoane cu ocazia eliberarii din detentie;
*244 persoane conform propunerilor organelor informativ-operative sau de ancheta, persoane care au favorizat sau ajutat pe membrii unor organizatii subversive si asupra carora nu s-a luat masura de trimitere in justitie.

Din datele pe care le detinem, s-a stabilit ca in perioada anilor 1949-1961 au fost dislocate si fixat domiciliu obligatoriu unui numar de aproximativ 60.000 persoane, din care pe categorii, situatia se prezinta astfel:
*mosieri circa 2.000 familii cuprinzind 3.000 de persoane;
*din zona de frontiera 10.099 familii cu 43.891 persoane;
*conform deciziei M.A.I. nr. 239/1952 un numar de 6.000 familii cu 9.000 persoane;
*in baza deciziilor individuale ale comisiilor M.A.I. unui numar de 4.052 de persoane.

Ridicarea restrictiilor domiciliare pe etape, astfel:
Conform ordinului rezolutiv al ministrului Afacerilor Interne general locotenent ALEXANDRU DRAGHICI, de catre o comisie compusa din ofiteri de militie si securitate condusa de fostul locotenent colonel EINHORN WILHELM, comisie care in perioada februarie-iunie 1954, deplasindu-se in teren, a ridicat pe loc, in baza analizei facute, restrictiile domiciliare unui numar de circa 5.491 familii (exceptind cei dislocati conform deciziei nr. 200/1951), familii ce cuprindeau batrini, persoane bolnave, dislocati din greseala etc. Pentru acestia deciziile de ridicare a restrictiilor domiciliare au fost semnate ulterior de primul loctiitor al ministrului Afacerilor Interne.
Au mai ramas cu domiciliu obligatoriu un numar de 2.647 familii din categoria fostilor exploatatori.

In baza ordinului ministrului Afacerilor Interne nr. 161 din 29 iunie 1954, s-a constituit o noua
comisie care in baza deciziilor nr. 6.100 si 6.200 pe 1955 au ridicat restrictiile domiciliare
majoritatii persoanelor din categoria prevazuta de ordinul nr. 200/1951 (cei din zona frontierei de vest), raminind cu domiciliul obligatoriu 112 familii cuprinzind 328 persoane din categoria fostilor exploatatori.
Majoritatea acestor persoane s-a reintors in zona frontierei de vest, unde au fost repuse in drepturile anterioare sau despagubite, dupa caz.

Ulterior ridicarea restrictiei domiciliare s-a facut pe baza de decizii individuale, la cerere sau la termen, ajungindu-se ca in cursul anului 1964 sa se ridice restrictiile domiciliare tuturor persoanelor din aceasta categorie. In prezent, mai exista cu domiciliu obligatoriu un numar de 6 persoane din care 3 pe termen nelimitat si 3 pe termen limitat.

II. INTERNAREA IN UNITATI DE MUNCA

Aceasta masura administrativa a fost luata in baza decretului nr. 6/1950 si a H.C.M. nr. 2/1950 asupra urmatoarelor elemente:
*”acei care prin faptele sau manifestarile lor, direct sau indirect, primejduiesc sau incearca sa primejduiasca regimul de democratie populara, ingreuneaza sau incearca sa ingreuneze construirea socialismului in Republica Populara Romina, precum si acei care in acelasi mod defaimeaza organele puterii de stat, daca aceste fapte nu constituie sau nu pot constitui prin analogie, infractiuni”.
*cei condamnati pentru infractiuni impotriva securitatii statului care la expirarea executarii pedepsei nu dovedesc a fi reeducati.

Aplicarea decretului nr. 6/1950 s-a facut de catre Ministerul Afacerilor Interne conform ordinului nr. 100 Cabinet din 3 aprilie 1950 pe termene intre 6 luni si 2 ani (care se putea reduce sau prelungi) unor categorii de persoane din care enumeram:
*cei ce lanseaza sau raspindesc svonuri alarmiste, tendentios dusmanoase, asculta si difuzeaza propaganda desantata a posturilor de radio imperialiste;
*cetatenii romini ce intretin legaturi de prietenie cu membrii familiilor ambasadelor imperialiste sau
*cei care frecventeaza manifestarile propagandiste ale acestora;
*cei ce aduc injurii Partidului Comunist Romin, conducatorilor sai, guvernului etc.

Conform decretului nr. 6/1950 (abrogat prin decretul nr. 257/1952) care schimba denumirea de unitati de munca in colonii de munca a H.C.M. nr. 1554 din 22 august 1952 si a deciziei M.A.I. nr. 744 din 25 august 1952 au fost trimise in unitati si colonii de munca in perioada 1950-1954 un numar de 22.077 persoane, astfel:
*in 1950 in unitati de munca 5.154 persoane;
*in 1951 in unitati de munca 2.519 persoane;
*in 1952 in colonii de munca 11.913 persoane;
*in 1953-1954 in colonii de munca 2.491 persoane.
Numarul mare de elemente trimise in colonii de munca in anul 1952, este format din persoane ce au lansat svonuri alarmiste cu ocazia Reformei monetare din acel an, membrii legionari retinuti conform ordinului M.A.I. in perioada 18-19 iulie 1952, persoanele din conducerea fostelor partide burgheze, retinute conform ordinului nr. 490 din 1952 Cabinet si altele.

Eliberarea s-a facut la cerere sau termen pe baza de decizii ale Ministerului Afacerilor Interne, marea lor majoritate fiind insa eliberati conform H.C.M. nr. 337/1954 care abroga H.C.M. nr. 1.554/1952 prevazind desfiintarea coloniilor de munca, eliberarea persoanelor existente in ele sau deferirea unora organelor de urmarire penala pentru faptele comise.

Aplicarea H.C.M. nr. 337/1954 s-a facut de catre o comisie compusa din ofiteri de securitate si procuratura condusa de un loctiitor al ministrului Afacerilor Interne, operatiunea terminata in luna iulie 1954.

III. FIXAREA DE LOC DE MUNCA OBLIGATORIU

La data de 17 februarie 1958, Prezidiul Marii Adunari Nationale a emis decretul nr. 89 care prevedea ca „pot fi stabilite in locuri de munca anume destinate persoanele care prin faptele sau manifestarile lor primejduiesc sau incearca sa primejduiasca ordinea de stat, daca acestea nu constituie infractiuni”.

H.C.M. nr. 282/1958 data in aplicarea decretului nr. 89/1958 stabilea ca se poate fixa loc de munca obligatoriu, urmatorilor:
*fostilor legionari ce au avut functii de la sef de garnizoana in sus, cei care dupa expirarea pedepsei nu s-au reeducat sau care prin faptele sau manifestarile lor primejduiesc ordinea in stat, daca acestea nu constituie infractiuni;
*alte elemente care prin fapte sau manifestari primejduiesc sau incearca sa primejduiasca ordinea in stat, daca acestea nu constituie infractiuni.
Masura stabilirii in locuri de munca se putea lua pe o durata de 2 pina la 6 ani de catre o comisie a Ministerului Afacerilor Interne formata din 2 adjuncti ai ministrului si un loctiitor al procurorului general (general maior BUCSAN GHEORGHE sau colonel DRAGOS COJOCARU).

In baza acestor acte normative, in perioada anilor 1958-1963 s-a stabilit loc de munca obligatoriu unui numar de 3.658 persoane care in raport de faptele lor se impart astfel:
*cei care au instigat si participat la razmerite 2.696 persoane;
*cei care la eliberarea din detentie nu au dovedit ca s-au reeducat, 545 persoane;
*legionari aflati cu domiciliu obligatoriu in comunele noi care prezentau pericol pentru unitatea statului.
Toate persoanele aflate in loc de munca obligatoriu au fost puse in libertate in cursul anului 1964, in baza ordinului ministrului Afacerilor Interne.

Dintre actele normative enumerate, mai sunt in vigoare:
*pentru fixarea domiciliului obligatoriu decretul nr. 258/1952 H.C.M. nr. 337/1954 si 237/1957;
*pentru fixarea de loc de munca obligatoriu decretul nr. 89/1958 si H.C.M. nr. 282/1958.
PENTRU SEFUL SERVICIULUI
LOCTIITOR SEF SERVICIU
Locot. Colonel,
Breahna Iordache
Redactat: Cpt. Dumitran M.
Dactilo: Lt. Mj. Stan N.
scrisa in 4 exemplare
ex. nr. 1 la Tov. Presed. al C.S.S.
ex. nr. 2 la Tov. Vicepresed.
ex. nr. 3 la
ex. nr. 4 la Serv. „C”