Între 22 și 24 octombrie 2024, s-a desfășurat la Kazan — capitala Tatarstanului, una dintre republicile autonome care intră în alcătuirea Federației Ruse — un summit al BRICS-ului despre care știm că reprezintă o asociere de state, ce, inițial, îngloba Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud, dar care astăzi s-a lărgit considerabil, continuând să atragă din ce în ce mai multe state, cu întinderi, regimuri politice și economii foarte diferite. S-a vorbit mult despre acest summit, observându-se, printre altele, că, prin el, Președintele Federației Ruse a reușit să dovedească fpatul că nu este atât de izolat pe cât pretinde Vestul că ar fi. Într-adevăr, la eveniment au participat reprezentanții a 36 de țări, la care s-au adăugat cei ai șase organizații internaționale, precum și Secretarul General al ONU, portughezul Antonio Guterres. La finalul celor trei zile de discuții, a fost dată și o declarație, în al cărei conținut se insistă asupra necesității reformării Organizației Națiunilor Unite și, mai ales, a Consiliului de Securitate al acestei organizații, prin includerea în structura sa, ca membri permanenți, ale unor alte state precum India sau Brazilia, dar și prin creșterea rolului Asiei, al Africii și al Americii de Sud în interiorul ONU. În plus, recenta Declarație de la Kazan insistă asupra condamnării și înlăturării sistemului de sancțiuni economice „unilaterale”, instituite în afara și fără acordul Organizației Națiunilor Unite. Trimiterea la Federația Rusă și la Iran — care pozează în victime ale acestui sistem de sancțiuni economice — a fost cât se poate de clară.
Nu am nicio îndoială că summit-ul de la Kazan a fost organizat de Federația Rusă în încercarea acestei țări de a dovedi lumii euro-atlantice că nu se găsește în afara unei ordini internaționale legitime și că, în pofida războiului de agresiune îndreptat împotriva Ucrainei, rușii pot conta încă pe prietenia și, la nevoie, pe sprijinul mai multor potențiali aliați. Pe scurt, la Kazan, Rusia a dorit să transmită lumii occidentale că nu este singură. Dar tot atât de adevărat este și faptul că, la o scară, într-adevăr, mai mare, ceea ce s-a întâmplat la Kazan îmi pare a fi o consfătuire a șefilor de stat și de guvern din țările socialiste, convocată de URSS în anii ’60–’70 ai secolului trecut. Iar mesajul, pe cât de cinic, pe atât de fals, a fost: „Luptăm pentru pace!”.
Este suficient să observăm ce anume s-a urmărit prin conținutul și tonul discuțiilor purtate de participanți și al declarațiilor la care s-au angajat aceștia, dar mai ales speaker-ul prevalent și omniprezent al acestui eveniment: dl V.V. Putin. Țintele atacate: (i) ONU — care, într-adevăr, este de decenii prea puțin funcțională, iar din 2022 este, practic, paralizată; (ii) NATO și UE — care înglobează exact acele state care au jucat un rol major în instituirea sistemului de sancțiuni economice la adresa Federației Ruse. Ce s-a străduit Rusia și, alături de ea, China să spună „colegilor occidentali” (formulă de adresare preferată de dl S. Lavrov, ministrul de externe al Federației Ruse)? Că, în ordinea internațională, nu mai poate fi vorba despre o lume unipolară, dominată, în exclusivitate, de nord-americani și că este nevoie de o reașezare a relațiilor dintre marile puteri (SUA și aliații săi, pe de-o parte, și Federația Rusă, împreună cu prietenii ei din BRICS, pe de altă parte), într-un context global care nu mai are nicio legătură nici cu cel din 1991, nici cu cel din 2001, nici cu cel din 2011 și nici măcar cu cel din 2021.
Dincolo de fățărnicia pe care am putea să i-o reproșăm dlui V.V. Putin, rămân o mulțime de întrebări la care SUA și aliații lor sunt obligați să răspundă. Dacă și cum va reacționa lumea democrat-liberală față de summit-ul de la Kazan? Mai are ONU vreun rol în actuala (dez)ordine internațională? Nu cumva, după acest summit, NATO și UE vor trebui, grabnic și profund, reformate? Oare economiile liberale sunt pregătite să facă față competiției la care au fost ele provocate de economiile în creștere ale statelor cu regimuri politice iliberale sau chiar autoritare? Americanii și aliații lor din Europa, din Asia și din sudul Pacificului ar trebui să mizeze pe o confruntare clarificatoare cu BRICS-ul sau, dimpotrivă, pe identificarea, prin negocieri inteligente, a unei formule de co-existență pașnică?
În următoarele câteva săptămâni, până la instalarea noului președinte al Statelor Unite (în ianuarie, 2025), cel mai probabil, lumea va trece printr-o scurtă perioadă de așteptare. Nu mă îndoiesc însă că, imediat după ce noul președinte american își va prelua mandatul, ceva urmează să se întâmple la nivel global. Cred că americanii au la îndemână trei posibile scenarii: (i) să ducă în continuare actuala politică a implicării limitate în războiul din Ucraina, a susținerii unui sistem de sancțiuni economice la adresa Federației Ruse și a supravegherii de la distanță a fenomenului BRICS; (ii) să inițieze negocieri cu Federația Rusă — mai mult sau mai puțin publice — în scopul „așezării” acestei lumi multipolare într-o „stare de echilibru”, acceptabilă pentru marile puteri și pe care celelalte state mai mici să fie, la nevoie, „convinse” să o accepte; (iii) să împingă lucrurile spre un conflict armat deschis cu Federația Rusă și/sau cu China, al cărui rezultat nu poate fi decât unul catastrofal pentru întreaga umanitate.
