Greu să găsești un colț de HoReCa de Sfântul Valentin. Cina romantică încă mai face ravagii în 14 februarie. Și cum, de bine, de rău, nu există loc sub încălzitoare pentru toată lumea, îți trebuie baftă. Iar eu, unul, am avut. Nu noroc chior, cum, poate, ar trebui să fie norocul — dar de-asta nu „bag la pariuri” —, ci cu ochelari de citit.
Așa că mi-am luat în serios masa de la o terasă mai puțin romantică și mai mult bărbătească și mi-am pus norocul pe nas. Să citesc singur printre îndrăgostiți. De ce nu, dacă Sorescu a scris Singur printre poeți, iar poetul s-a născut îndrăgostit? Dar ce să citesc? Gânduri! Gândurile celor din jurul meu.
Firește, nu a fost nevoie de niciun efort extrasenzorial din partea mea. Gândurile mi-au fost oferite pe tavă, prin viu grai cu vin roșu. Ca o friptură argentiniană. Și ele, gândurile, în ciuda zilei, nu transmiteau numai sentimente, ci și idei.
Ziua de mâine, Ziua Națională a Lecturii, plutea în aer. Plutea, ca să zic așa, cât se poate de apăsat. Inclusiv pe corzile vocale ale celor două tinere dăscălițe de lângă masa mea. Care erau vădit preocupate de activitățile dedicate lecturii de marți, 15 februarie, orele 11 și 14. Când, ca la un semn — de fapt, la un semn — al ministrului Educației, preșcolar și școlar trebuia să citească. Iar cele două colege de suferință căutau soluții. Una mi s-a părut demnă de reținut: „Nu aveți proiector în sală? Le pui ceva cu poze și gata!”. Însă chiar pentru profesoara cu sfatul, probabil și diriginte, izbăvirea a venit după consultarea orarului: „Ai mei au la unșpe religie, așa că nu facem nimic”.
Dar nu e nici prima, nici ultima oară când festivismul își devoră obiectul muncii. Și cred că lectura, de ziua ei, a făcut sendvișuri în bucătăriei non-stop, să-și mulțumească puzderia de invitați. Cât despre distracție, e și a doua zi o zi. A chefului chelnerilor, nu?
Totuși, discuția celor două eroine ale lecturii m-a pus pe gânduri. Dacă tot sărbătorim „administrativ” lectura, ce ar trebui să-i (re)citim sau să (re)citească o școlăriță eternă ca Timișoara? Proza SF a lui Robu, arteziană ca formația autorului, sau cea romantică a lui Fritz? Și spun „romantică” fiindcă mă gândesc la, poate, cea mai bună definiție a spiritului romantic, datorată unui conațional al primarului nostru în exercițiu, Johann Ludwig Tieck: să simți, în culmea celei mai mari pasiuni, o imensă răceală.
Cum opera lui Robu se întinde pe 730 de zile, aș fi tentat să recomand lucrarea lui Fritz. Proza lui la fel de curată și (i)luminată ca a primului, dar mult mai rece. Și întrunind, până acum, toate caracteristicile prozei scurte.
