Mărturisesc că nu am fost niciodată în Rusia. Ca atare, în bună parte a trebuit să mi-o imaginez. Date concrete despre ea, nu din categoria celor atrăgătoare, am primit „în direct”, de la tatăl meu care, în calitate de medic, în armata română, a fost cu căruţa lui cu medicamente, etc, până la Cotul Donului. Mi-a vorbit, în evocări, de drumuri ce păreau fără sfârşit, de deznădejdea ce te cuprindea străbătând acele imensităţi, de zile întregi când nu întâlneai ţipenie de om, când, aşa cum îmi dădea de înţeles, te învingea, fără un glonţ tras, aceea „geografie stranie”, fundamental diferită de cea întâlnită la noi. Pe urmă, în acompaniament, veneau noroaiele, frigul cumplit, sărăcia greu de imaginat a satelor, cu nişte oameni speriaţi de armatele ce veneau peste ei.
Personal, am mai desluşit ceva din Rusia, prin intermediul marilor cărţi create de scriitorii ei. Mediul aristocratic, marile pasiuni umane, la Tolstoi, zbuciumul psihologic, periferia omenească, la Dostoievski, o anume poezie a tristeţii şi mizeriei, la Gogol, mediul modest al slujbaşului, viaţa banală, fără pretenţii, la Cehov, iar ceva mai târziu, am citit pagini zguduitoare despre agresivitate, dictatură, bun plac, distrugerea bietei fiinţe umane, la Bulgakov, Nadejda Mandelstam, Soljeniţin, Şalamov.
Am mai lecturat câte ceva despre conducătorii efectivi ai lor. La aceştia puteau fi întâlnite multe calităţi, dar nota dominantă o constituia cruzimea şi pofta de invazie. Să tai capete, să suprimi, să interzici, să te duci mereu peste alţii. Aici ar putea fi înşiruiţi, pe sărite, Ivan Cel Groaznic, Petru Cel Mare, Ecaterina aII-a, Alexandru I, mai apoi, „ţarii roşii”, Lenin, Stalin, Brejnev, cu un ultim tren sosit, Putin. Deci, un popor, cu artiştii, dar mai ales cu conducătorii lui cu tot, puternic, lacom de ce nu-i aparţine, cu reacţii imprevizibile, pe un fond de nesinceritate, oricând gata de-a se instala în „casele” altora.
Noi, românii, am avut formidabilul ghinion de-a fi vecini cu ei. Disproporţia de forţe e mare, numeric ne copleşesc, nu trebuie nici o clipă să ne îndoim de faptul că le stăm în gât. Ne-ar înghiţi cât ai clipi din ochi dacă lucrul acesta ar fi cu putinţă. Deocamdată, după cum e orânduită lumea, nu este. Apartenenţa noastră la UE şi NATO ne pune la adăpost de „pohtele” agresive ale Kremlinului.
Dar nici noi, românii, poeţi, cântăreţi, dansatori, pe ici, pe colo şi hoţi, nu ne putem culca pe o ureche în această, eu zic serioasă problemă, pe simplul motiv că orice ar fi, ne apără „alţii”. Am mai păţit-o noi cu aceşti „alţii”… Se ştie că prin poziţionarea geografică, noi suntem, nu ştiu dacă am şi vrut, chiar flancul de răsărit al Uniunii Europene. E aici un punct sensibil dacă ne gândim la un „buchet” geo-politic, alcătuit din Marea Neagră, Ucraina, Crimeea, Republica Moldova, Transnistria. Luxemburgul, spre exemplu, nu beneficiază de o atare ambianţă. Bravo, lui. Concluzia este că sub cupola NATO-UE, de urgenţă, trebuie şi noi să venim cu ceva convingător „pe piaţă”, pe cea a armelor. Noi, fără alţii. Ar fi bine să mai uităm de duelul dintre „palate”, de intrigile lui Ponta contra lui Dragnea, de „ruperea” PSD-ului în nu ştiu câte bucăţi, etc.
La graniţa de răsărit, chiar există o „problemă”, care într-o mare măsură ne priveşte. Rusia şi, prin ricoşeu, înzestrarea armatei române cu tehnică actuală şi, evident, eliminarea „pieselor”ce amintesc de anii 70.