Presa culturală din toată lumea (deci, și cea românească) a fost interesată de modul în care artiștii au trăit în carantina, mai lungă sau mai scurtă, cum au făcut față claustrării, dacă au reușit să creeze, ce i-a ajutat să traverseze această „fază” a omenirii. Am răspuns unui chestionar la tema anului pentru revista „Contrafort”, din Republica Moldova, mărturisind că scriu de la 12 ani și că, prin urmare, am un antrenament al întâlnirii doar cu pereții, mobilierul și cu mine, ziua sau/și noaptea. Că am avut, ani în șir, parte de frig, frică, lipsuri, întuneric, dictatură. Am trăit, astfel, 19 ani, până în decembrie 1989. Știu cum arată și partea rea a unei vieți.
Cu toate că am antrenament, iar memoria încă-mi funcționează, nu mi-a fost lesne să mă adaptez spectrului bolii și al morții, să citesc, zilinic, în media, despre chinurile prin care au trecut unii oameni, să văd cifre care creșteau de la zi la zi, cifre ce reprezentau semeni care au murit ori sunt bolnavi, erau în carantină, în reanimare. Am doi copii încă mici, 9 și 13 ani, iar spaima mă străbate când mă gândesc că ei s-ar putea îmbolnăvi, ori că nouă, celor care avem grija lor, ni s-ar putea întâmpla ceva rău. Claustrarea n-a fost o vacanță. Chiar dacă am avut la îndemână biblioteca personală, sute de filme, infinitul internetului, chiar dacă lângă mine îmi era perechea, iar copiii mulțumiți că sunt la școala… on-line, n-am fost în apele mele. (Mă gândesc la moarte constant, am făcut asta încă de când am început să scriu. Într-un fel sau altul, ea mă inspiră și mă intrigă cel mai des, mă determină să o caut, cu gândul că n-o voi găsi prea curând, chiar dacă ne-am întâlnit, deja, bot în bot de câteva ori până acum. Direct, unul la unul, indirect, prin dispariția câtorva oameni dragi. Doar că în pandemie spectrul ei nu e ipotetic, imaginar, indus, ci real, evident. Despre asta se vorbește la radio, la televizor, pe Facebook, printre amici. Iar când nu se aude nimic, vezi oamenii cu măști pe fețe, fără să știi dacă zâmbesc ori sunt triști. Ca niște fantome. Și ce e straniu și, cumva, neverosimil, înfricoșător e că ceva nepipăibil, invizibil, generează toate astea. Nu e niciun soldat inamic, nicio apă ce a ieșit din matcă și vine spre tine, niciun foc ce se întinde, nici avionul ce aruncă bombe.
E o „chestie” pe care o poți lua, zice-se, din aer, când respiri, de pe clanță, de pe punga cu pâine, de la omul din fața ta, de oriunde. E aproape peste tot, dar n-o văd decât medicii, laboranții și cercetătorii, la microscop. Apoi, gândești, matematic, că numărul îmbolnăviților și al morților e, totuși, mic, raportat la numărul populației. Că e imposibil să o pățești chiar tu, mai ales că te păzești cât poți. Dar dacă, totuși, ți-a scăpat și te-ai scărpinat la ochi cu degetul, uitând să te speli? Dacă ai inspirat virusul? Că tot lucrezi tu cu inspirația, nu?)
Toate astea, amestecate sau pe rând, în doze mai mari ori mai mici, au făcut parte din mecanismul de funcționare al fiecărei zilei, din luna martie până spre sfârșitul lui mai. Cum am îmblânzit mecanismul? Fiind tot timpul ocupat, în priză, în acțiune. Nu m-am plictisit o secundă. Dimpotrivă, timpul a trecut extrem de repede. Noapte după noapte m-am culcat tot pe la 3, fiindcă am citit și am scris, fiindcă n-am avut somn, fiindcă ziua era, e prea scurtă.
Ei bine, când gândesc contabilicește, constat că am făcut puțin în autoizolarea din primăvara lui 2020. Dar dacă mă uit înapoi și închid ochii, îmi dau seama că mi-a reușit un lucru minunat, cel mai cel: am trăit.