Sunt un român mofluz. Nu îmi place patriotismul de play back. Nu îmi plac „patrioții” care ne răcnesc cu scuipați că numai ei sunt patrioți. Nu cred în „patriotismul” de televizor al lui Rareș Bogdan. Nu îmi plac „patrioții” care au impresia că sunt patrioți fiindcă îi urăsc pe unguri, pe evrei, pe țigani. Sau care, după 3-4 țoiuri de răchie, au mici reflexe legionar-patriotice. Nu suport „patrioții” cu averile făcute în primii ani de iliescianism fiindcă, în pivnița averilor dumnealor, put cimitire întregi de cadavre. Chiar ei, „patrioții” atunci cu sonorul la maximum, sunt cei care au furat pe nimic țara asta bogată după ce au speriat prostimea cu un slogan genial: noi nu ne vindem țara. Evident, nu îmi plac „patrioții” ce exaltă valorile ceaușismului. Ei sunt cei mai perverși fiindcă vând nostalgii ale tinereții noastre cronologice pe post de adevăruri antidemocratice.
Dar eu nu despre patriotismul de mucava vreau să vorbesc acum, ci despre patriotismul real. Despre acel patriotism care ne definește pe noi în calitatea de cetățeni ai României, nu în calitatea de etnici români. De ce fac o asemenea nuanțare? Fiindcă patria mea e un amestec alcătuit din lumina tuturor neamurilor ce o compun. Da, patria mea, România, este și puțin maghiară, și puțin germană, și puțin sârbească.
Sigur, ceea ce eu scriu aici e mai greu de înțeles pentru un ardelean sau pentru un regățean. Dar nu e prea greu de înțeles atunci când vorbim nu despre românitatea noastră, ci despre cultura română. Da, fiindcă, pentru un român „curat” etnic — așa cum, parțial, sunt și eu —, o asemenea constatare poate fi nu doar falsă, ci chiar jignitoare. Iar acel român imaginar ar putea invoca, de îndată, cel puțin două argumente: argumentul limbii și cel al creației populare. Numai că Eminescu, de pildă, citează două mari nume care au dat o nouă dimensiune folcorului românesc: Moses Gaster și Lazăr Săineanu. Doi români evrei. Amândoi, siliți de legislația antisemită din epocă să părăsescă o cultură pe care ei au slujit-o cu toată ființa lor de… patrioți români.
De câte ori mă gândesc la acest accident rușinos al istoriei noastre, îmi aduc aminte de ce îmi povestea cel mai reputat savant evreu în Cabala, Moshe Idel, care, în clipa în care a aflat că va pleca în Israel, la 13 ai, a învățat pe rost Amintirile din copilărie, volumul de poezii Plumb, al lui George Bacovia, și poeziile antume ale lui Eminescu.
Oare ce poate fi mai frumos decât asta?
Chiar, ce?
Bine spus, domnule Tolcea, dar, daca ati vorbit de patriotii iliescieni cu ceva sange pe maini, e nedrept (pentru ei) sa-i uitati pe patriotii zilelor noastre, din toate partidele ”mari”, care isi iubesc tara si poporul dar nu se sfiesc sa-l fure la fiecare capitol bugetar.