Odată cu zidurile și vitraliile catedralei Notre-Dame din Paris au ars muuuuuult mai multe lucruri simbolice decât vor apărea în rapoartele pompierilor sau ale serviciilor secrete franceze. Asta fiindcă într-o țară eminamente laică, așa cum este Franța de peste un secol, daunele vor fi, probabil, convertite în cheie turistică. Nu e corect politic să spui că inima religioasă a Parisului, a Europei Creștine a fost rănită de moarte. Asta fiindcă, orice s-ar spune, am asistam la o „notre drame de Paris”. Căci Notre-Dame, adică Sfânta Fecioară, a părăsit de mult Franța. Iar asta după ce Franța, în secolul al XII-lea, a creat cel mai tulburător fenomen cultural european: arta gotică. Prin vocea, de fapt viziunea unui prelat cistercian, pe numele său Bernard de Clairvaux, ideologul cruciadelor și al construcției catedralelor în toată Europa creștină.
Bernard de Clairvaux va face creștinismul cam auster și lipsit de fior, într-unul cavaleresc și feminin prin includerea Sfintei Fecioare în imaginarul religios al epocii. Ea, Notre Sainte Dame, va fi rugată la propriu să intervină pe lângă Dumnezeu pentru omenimea creștină. Iar acest demers va fi dublat și de un proiect inimaginabil de grandios: construirea a mii și mii de catedrale dedicate Sfintei Fecioare (Maicii Precista, cum spunem noi, românii), ce vor schimba fața Europei.
Dacă însă pentru omul contemporan catedralele au intrat de mult în rutina superficială a turistului, ar trebui spus că aceste catedrale sunt o minune a tehnologiei și că enigmele lor rămân pe mai departe nedezgropate. Căci dincolo de triumfalismul ușor nătâng al progresului tehnic ce animă unanim „misticii” modernității, se află o serie de fapte mult mai complicate: secretul rezistenței catedralelor gotice nu a fost încă descifrat de arhitecți, ca dovadă că nicio firmă de construcții din lume nu ar putea edifica o catedrală cum este, de pildă, cea din Köln. Asta fiindcă rezistența zidurilor unei catedrale gotice este una infinit mai greu de calculat decât cea a unei clădiri moderne, oricât de înaltă. Spre deosebire de stilul romanic, caracterizat de ziduri masive, stilul gotic aduce zveltețea, vitraliile și lumina. Catedralele gotice nu sunt pietre ridicate spre cer, ci pietre, vitralii, fleșe ce se ridică la cer. Or, perioada dintre secolele al XII-lea și al XV-lea, când fenomenul construirii catedralelor a însemnat prezența unei „caste” aparte: cea a constructorilor liberi, adică a francmasonilor. De numele acestor francmasoni, adică „zidari liberi”, sunt legate miile de construcții pe care aceștia le începeau — obligatoriu — în ziua de 15 august, adică în ziua Adormirii Maicii Domnului. În acea zi, în funcție de umbra pe care soarele o lăsa la amiază, era desenat, pe pământ, planul viitorului catedralei orientate spre răsărit. Adică spre Sfântul Mormânt. Iar acei meșteri zidari erau cei care aduceau piatra din cariere și o reașezau exact așa cum „dormise” în măruntaiele pământului, știau să oțelească lemnul în mlaștină după cum le spunea mersul lunii, să construiască ogive, să țină sticla în plumbul vitraliilor. Apoi, deodată, printr-un alt mister, acești constructori au început să dispară undeva prin secolul al XVI-lea. Ca și cum n-ar fi fost. Poate și fiindcă — așa cum opina Victor Hugo, autorul celebrului roman Notre-Dame de Paris — apariția tiparului a însemnat începutul dărâmării catedralelor. De ce? Fiindcă, în sine, catedralele au fost cărțile oamenilor simpli, fără știință de carte. „Benzile desenate” ale creștinilor, dacă îmi dați voie această licență. Fiindcă imaginile vitraliilor făceau Sfânta Scriptură un film încremenit și clar.
Acum înțelegeți câte sensuri stau, smerite, într-o catedrală?
La îndemnul unui prieten, observatiile mele:
Suna duios si emotionant: istoria astfel prezentata devine mai degraba un basm. Poate încântator dar… probabil fals. Exista explicatii mai plauzibile (desigur, mai prozaice !).
Incepând cu Ciuma „Neagra” care va decima, în primul „val” (1347-1352), între 30 si 50% din populatia vest-europeana (estimatii evident controversate dar cifrele cele mai frecente se învârt pe la aceste procente). In mod brutal, în decurs de doar câtiva ani, dispare jumatate forta de munca ! (Franta, de exemplu – principalul focar al goticului – va re-ajunge abia pe la mijlocul sec. XVI la aceeasi populatie ca imediat înainte de Marea Ciuma).
Tot atunci Franta intra în „Razboiul de 100 de ani” (1337 – 1453). Timp în care Franta, ca entitate statala, este deseori la un pas de disparitie. Timp în care jumatate din Franta (nord si vest) este sistematic devastata de expeditii „cavaleresti” (în realitate adevarate razii de jaf).
A nu se uita de asemeni ceea ce climatologii numesc „optimum medieval”: între anii 900 -1200, în emisfera nordica (deci Europa !) clima a fost „anormal” de calda si stabila! Ceea ce a fost benefic pentru societatea medievala, a carei principala resursa economica era totusi agricultura. Practic nu a existat foamete si Europa va cunoaste o crestere demografica exceptionala. Multi istorici atribuie, macar partial, acestui factor elanul constructiv al Europei de Vest din acea perioada: resursele alimentare existau, mâna de lucru era de asemeni abundenta si ieftina ! Altfel spus, elanul constructiv va fi fost o „anomalie”, nu disparitia lui.
Evident, pe fondul crestinismului catolic care tinea sa-si afirme supremtia – înca incompleta la acea vreme, inclusiv în Europa de Nord-Vest – „catedrala”, adica acea constructie cu scop religios, cât mai înalta, cât mai impunatoare si mai „faloasa” va fi fost un tel indiscutabil, pâna si pentru poporul de rând. Nu-i deci nimic surprinzator ca efortul unei întregi societati sa fi fost dirijat spre aceste constructii. Efort facilitat de conditii climatice (si deci economice!) exceptional de favorabile (sec XI-XIII) si curmat de îndata ce belsugul economic s-a spulberat (ciuma, razboi, începând cu mijlocul sec XiV).