Cu niște ani în în urmă, un Papă și un Patriarh, în fond figurile cele mai reprezentative ale lumii creștine, aveau să-și dea mâna, într-o întâlnire istorică, uitând de gâlcevile și de traumele unui întreg mileniu de ură și divizare și hotărând că universul creștinătății merită o soartă mai bună.

Asediată de propriile slăbiciuni, multe dintre acestea considerate de teologia oficială drept păcate capitale, pusă în defensivitate de agresivitatea — da, acesta este termenul corect! — altor credințe ce cultivă astăzi forme de fanatism pe care le regăseai, de asemenea — e un adevăr și acesta —, în creștinismul Evului Mediu, lumea noastră creștină a ajuns la o mare răscruce.

Confruntată cu principiile laicității extreme și cu ravagiile relativismului moral și cultural, mai ales după Al Doilea Război Mondial, când, potrivit filosofului Gianni Vattimo, umanitatea occidentală, răvășită de dramele războiului, a considerat că Dumnezeu nu ne mai este de folos câtă vreme a permis acele tragedii ale secolului douăzeci, nazismul și comunismul, această umanitate a ajuns, acum, în cea mai grea cumpănă ontologică.

De vreo patru decenii încoace europenii, în primul rând cei din Vestul și Nordul Europei, au ales calea „liberului arbitru” iluminist (astăzi devenit progresist!) în dauna valorilor creștine, de care s-au debarasat pas cu pas, cu ușurința și frivolitatea cu care cineva se debarasează de propriile principii și valori identitare! Ca de propria ta viață de până mai ieri, ca de propria ta familie de care nu mai vrei să auzi, de care aproape că îți este rușine și să mai amintești că ai avut-o cândva.

Cam așa au stat lucrurile, în deceniile din urmă, cu europenii „emancipați” de Mai ’68 și cu sprijinul neprecupețit al marilor filosofi ai deconstrucției culturale, precum Derrida, Foucault și chiar Baudrillard. Care — cu toate calitățile lor intelectuale de netăgăduit — au uitat că, deconstruind și interpretând mereu teoriile iluministe, ambalate sub faldul corectitudinii politice, riscă, vedem astăzi, să ne facă să înțelegem că „regele e gol” și că, fără repere etice solide, și, da, religioase, de esență creștină, lumea se apropie cu pași repezi de un anume sfârșit!

Întâlnirea de la Havana (ce loc, totuși, de regăsire, în patria atât de controversatului Fidel, între timp dispărut dintre noi), între cel mai înalt prelat catolic, Papa Francisc, și Patriarhul Moscovei și al Rusiei, Kiril, ar fi putut deveni un moment de cotitură pentru resetarea relațiilor dintre cele două Biserici, totuși, surori. Numai de-ar ține, spunea odată un alt personaj istoric controversat, și această speranță de remodelare a lumii creștine, la aproape o mie de ani de la Marea Schismă din 1054. O asemenea versiune fericită, dacă s-ar mai produce, ar presupune o bornă a speranței în această lume aflată realmente în pragul — nu cred că exagerez — unor noi tipuri de provocări, cu iz și semne de fatalitate istorică.

Cred că cea mai nimerită formulă de a pune punct acestui text este să-l îmbogățesc cu un citat din Papa Francisc, care a devenit, între timp, unul din marii părinți ai Bisericii Creștine. Un prelat care se apropie tot mai mult, prin gesturile și faptele sale, de celălalt, mare și imposibil de uitat, Părinte al Bisericii Catolice, Papa Ioan Paul al doilea. „Milostivirea este întâiul atribut al lui Dumnezeu. Este numele lui Dumnezeu. Nu sunt situații din care să nu putem ieși, nu suntem condamnați să ne afundăm în nisipuri mișcătoare.”

Un adevăr fertil cât un mileniu de vrajbe și — vorba Ecleziastului — de vânare de vânt.