Ce are pandemia cu extrema dreaptă?

În teorie, pandemia este un fenomen larg răspândit, în timp ce extrema ar trebui să fie… o extremă. Obosiți și dislocați din cursul firesc al viețuirii noastre zilnice, ar fi trebuit să ne bucurăm de cerințele de distanțare și de restricții spre a reintra în acord cu noi înșine, cu familiile și cu destinele noastre. În practică, observăm că lumea este tot mai violentă în limbaj și în gesturi, în decizii și în evaluarea relațiilor interpersonale.

Punându-ne întrebarea firească legată de condițiile de apariție a violenței, ne-am amintit „scuza perfectă”: omul e o ființă socială. Vedem că zilnic acest „slogan” e pe buzele manifestanților anti-mască, anti-covid, anti-guvern, anti-orice. Altfel spus, cred manifestanții că lipsa interacțiunilor sociale ar fi principala cauză ce determină înăsprirea limbajului și a gesturilor de fiecare zi. Nu discutăm aici despre copii — nevoia lor de joacă și de parteneriat este una organică și imperativă.

Ei trebuie să crească împreună și în interacțiune continuă cu ceilalți copii, precum și cu adulți de cât mai felurite profiluri spre a învăța cum să se structureze comportamental și ce anume să evite. În acest eseu ne raportăm numai și numai la adulți în deplinătatea vârstei și a autocontrolului. Înțelegem că lumea din jur se consolează foarte repede cu aura filosofului antic spre a se ascunde de realitate. Din moment ce Aristotel ne-a definit pornind de la social spre individual, problemele fiecăruia par soluționate, adică aruncate în cârca unui animal aparte: societatea. Răspunderea, raționalitatea, bornele morale și civice aparțin altcuiva, exonerându-mă pe mine de tulburări! Oare așa să fie?

Vom spune cu acest prilej faptul că doar din civilitate și respect ne-a fost oferită sus-numita definiție, în limba ei originală atașând omului identitatea de zoon politikon, adică de animal politic. O fi metaforă? O fi vreun sens adânc al limbii antice, precum în toate idiomurile mai apropiate de limbajul originar, sintetizând mai multe sensuri și nuanțe în aceeași formulă lingvistică? Sau o fi un avertisment peste care trecem cu nonșalanță tocmai pentru că ne hrănește orgoliul și ne ferește de îndoieli? Ne-am hotărât să pornim azi de la constatarea că animalul are un soi de raționalitate, dar pe fundament orizontal, el relaționând cu celelalte viețuitoare, cu flora și cu pământul, dar niciodată cu înaltul cerului spre a-i adresa întrebări. Nu știm dacă animalele sunt sau nu introvertite, dacă își scrutează cursul vieții sau doar nevoile imediate, însă putem prezuma că nu comunică pe verticală.

Dacă Aristotel ar fi spus că omul este o ființă socială, și nu un animal politic, discuția ar fi mers într-o cu totul altă direcție. Ființa reproduce verbul „a fi”, verb fundamental în univers, legat indisolubil de profunzimi și de scrutare permanentă, după cum permanent se supune validării prin comparația cu absolutul, cu perfecțiunea. O ființă este, astfel, un subiect care își validează destinul și caută mereu să-l aducă la împlinire, la completitudine. Cu alte cuvinte, se realizează pe verticală. Așa, și unde e pandemia?

Pandemia limitează și controlează. Este o negare a verticalului, aplecând pe cei vizați la nivel orizontal al supraviețuirii, al ieșirii din limitele sanitar-spitalicești spre a-și redobândi libertatea. Verticală? Tocmai aici este cheia problemelor străzii de azi! Cât de puțini oameni au profitat de restricții spre a-și regăsi verticalitatea și, prin aceasta, a se regăsi pe sine și cât de mulți s-au înghesuit zoon politikon în grupuri de protest! Animalul politic se dă pe sine la o parte spre a clama problemele social-politice chiar cu prețul propriei sănătăți! Coboară, așadar, pe scara nevoilor umane, de la cele de afirmare și împlinire, la cele de afiliere, de aneantizare într-un grup amorf. Or, afilierea fără dimensiune verticală este nimic altceva decât hrana predilectă a extremelor, a turmei, a violenței și a lipsei de criterii. Este domnia iraționalului care stă în polis, dar subminează socialul și, prin el, ființa personală însăși!

Vedem cu ușurință în jurul nostru manifestări de o radicalitate care ne-a fost străină multă vreme și cu greu întrezărim dincolo de imediat, rădăcinile și riscurile. Dar viața politică de fiecare zi ni le aduce la lumină cu toată încărcătura lor zoo-politikă, de care fugim.

Balcanii de Vest

Nu e nevoie de prea mari eforturi spre a repera în Balcanii de Vest cele mai clare manifestări ale extremei drepte și pentru că, aici, conflictele anilor ’90 au fost înghețate în loc a fi tranșate sau, treptat, drenate înspre compromisuri de substanță. Tocmai faptul că ostilitățile au încetat prin intervenție (militară) străină a lăsat în ranița fiecăruia câteva cartușe nefolosite, o listă de motive și o energie ce avea o prea clară destinație. Trecerea timpului nu a atenuat traumele, nici dorința de a finaliza misiunea, cu toate că, formal, există convenții de încetare a focului și numeroase asigurări de bune intenții. Dar asemenea compromisuri lasă întotdeauna deoparte elementele cele mai hotărâte, cele ce au declanșat ostilitățile și care ar sunt gata să continue până la o soluționare de viață și de moarte. Aceste forțe opresc focul cu promisiuni (și/sau amenințări), cu asigurări pe care comunitatea (internațională, de regulă) le oferă fără prea mult control în graba de a opri vărsarea de sânge. Dar pe un asemenea fundal nu se pot construi instituții stabile, eficiente, iar cele ce există nu oferă nici tranziția, nici saltul democratic promis. Nu fac decât să alimenteze nevoia de reluare a ostilităților, acuzele și neîncrederea.

Să nu uităm faptul că între cele două conflagrații mondiale s-au scurs abia două decenii, totul reîncepând cu o violență greu de prevăzut. La ora actuală, toate remanențele anilor ’90, permanent hidratate de neputință, corupție și de o vădită relaxare prematură a controlului internațional se transcriu în alegeri și în sabotarea mecanismelor de decizie. Iar dacă lucrurile s-ar opri aici, am mai apela la controlul juridic al situației sau la forțele de poliție. Dar zidurile orașelor sunt martorele unui fenomen pe care nici oficialii încă nu îl admit sau nu îl clasifică la adevărata lui profunzime. Grafiti, simboluri naziste, cimitire vandalizate, uniforme și ritualuri sunt mai prezente în viața de fiecare zi a polis-ului decât normele de distanțare socială. Cum e de așteptat, cu cât instituțiile statului sunt mai slabe, cu atât organizațiile extremiste au o mai mare libertate de acțiune, de răstălmăcire a mesajelor proprii și, mai ales, de atac la adresa celor considerați adversari. În acest punct, vom preciza faptul că pandemia nu a schimbat decât tonul și frecvența manifestărilor, întrucât „dușmanilor tradiționali” li s-au adăugat autoritățile medicale și, prin recul, guvernele.

Bosnia-Herțegovina este un adevărat focar de extremism, mai cu seamă din cauza unei legislații suficient de slab articulate care să interzică ori să controleze semnalele în cauză. Un studiu realizat recent de BIRN a identificat inscripții cu conținut fascist pe numeroase clădiri din Prijedor, promovând organizații extremiste precum „Sânge și onoare” sau „Combat 18”, despre care poliția locală susține că nu sunt considerate periculoase! La fel în orașul Mostar. Alte grupări postează imagini și însemne ale grupărilor paramilitare active în cel de-Al Doilea Război Mondial, dar care, azi, resuscitate, și-au dat mâna în estul Ucrainei, transferând un conflict înghețat în Balcani într-o zonă oarecum mai permisivă. Sârbi și croați extremiști au fost identificați drept participanți la luptele din regiunea minieră Donbas, exportând ură și organizare. Atunci când „echipajul” include și membrii ai galeriilor de fotbal din Bosnia, fie din federație, fie din Republika Srpska (ex.: HSK Zrinjski), vedem în Ucraina tricouri cu inscripția SH-MO (Skinheads Mostar) sau cu crucea celtică, cu capete de mort, cu simboluri runice din nazismul german sau cu deja celebra 14-88 (slogan nazist „14 cuvinte” urmat de cifrele 88, adică de doi de H, H fiind a 8 a litera din alfabet, iar 88 devine codificarea pentru salutul nazist heil hitler!). Toți acești ”luptători” s-au alăturat, într-un moment sau altul, detașamentelor Azov, mișcare neo-nazistă din Ucraina.

Există studii care arată că ar exista peste 20 de organizații extremiste în țările Balcanilor de Vest, organizate on-line, cu propagandă și instrumente de comunicare dintre cele mai performante. Interesant, dacă nu ar fi tragic, este faptul că polițiile regionale se rezumă la a controla (?) fundamentalismul islamic trecând cu vederea celulele și instrumentarul extremei naționale!

Desigur, în Serbia sau Croația, grupările cu program nazist sau manifestări extremiste pot fi desființate prin lege, pot fi urmărite penal, dar modul de manifestare a evoluat mult mai mult decât legislația. Codificările, meta-simbolurile, transplanturile dintr-o limbă în alta au devenit ceva uzual și ajută tocmai aceste grupuri să evite prevederile legale. Svasticile și îndemnurile la ură sunt acum „mutate” în emoticoane și tatuaje, în trimiteri la istoria recentă. Desigur, în Bosnia sau Albania nu există interdicțiile cu care ne-am familiarizat în Europa, marja de manifestare fiind mult mai amplă. Iar infracțiunile pot ieși din sfera condamnabilului! Se știe că există asemenea proiecte de legi, care însă au fost amânate de la vot de mai multe ori sau, în cazul Bosniei, nu a avut cine să le voteze.

Pe de altă parte, victimele nu vor fi cele vizate de fapt, ci grupuri a căror identitate va ascunde adevărata identitate a crimei: cei diferiți au acum chipul migranților, al minorităților, al celor refugiați prin parcurile și piețele orașelor de unde vor fi „curățați” de grupurile „civice”. Despre grupul „Sânge și onoare” se spune că ar fi pregătit o suită de concerte în spații publice, deocamdată contramandate de restricțiile pandemiei. Ceea ce e mai grav e că, înainte ca autoritățile să ia măsuri, a fost nevoie de Asociația Tineretului Comunist din Serbia să atragă atenția asupra pericolelor. Suntem, se pare, extrem de radicalizați, astfel încât nu mai sesizăm derapajele și degradarea! Iar șocul naște reacții simetrice de o intensitate greu de controlat. Tocmai de aceea ar fi fost minunat dacă oamenii și-ar fi descoperit verticalitatea și s-ar fi întors asupra lor înșiși. Să înțelegem că discuția se poartă între comuniști și fasciști?

În Muntenegru, activitatea organizației Ravnogorski Pokret a fost interzisă în 2016, dar ideile și ura propagate de ei se răspândesc azi prin ONG-uri și asociații civice care au preluat discursul și răspund nemulțumirii populare cu aceste mesaje sau acte de violență. În Macedonia atacurile sunt îndreptate în special împotriva populației roma, dar ar fi prea simplu să se rezume la atât. Ar putea fi contracarați legal. Mijloacele de comunicare transmit mesaje despre Macedonia „curată” sau Ilirida, un soi de stat albanez pe care extremiștii ar vrea să-l creeze în Macedonia de Nord. Așadar, motivația anilor ’90 este ascunsă sub declarații abil construite, dar noi destinatari ai urii sunt victime ușoare, legislatia nefiind pregătită să-i protejeze.

Ne-am aștepta foarte puțin să vedem migrația acestui fenomen în interiorul Uniunii Europene, dar Slovacia trebuie menționată pentru agresivitatea și labirintul țesut de politicienii implicați, de liderii mișcării și de neputința instituțiilor de a ține lucrurile sub control. Asasinarea jurnalistului Jan Kuciak în 2018 a deschis cutia Pandorei, arătând lumii o societate captivă unei rețele greu de imaginat, cumva paralelă cu mișcarea lui Marian Kotleba, dar colaborând în numeroase ocazii. Sărbătorirea cu fast a statului slovac fascist și a președintelui Jozef Tiso, raidurile anti-migranți, anti-roma, anti-LGBT, desfășurate prin trenuri și piețe publice de membrii ai LSNS (Partidul Prietenilor Vinului!), uniformele negre și salutul nazist nu sunt file de istorie. Recent, au schimbat discursul defilând cu un cosciug pe care se cerea decesul premierului, coșciug depus în fața casei acestuia. Alegerile generale din Slovacia fuseseră câștigate, acum un an și jumătate, de o coaliție civică, formată din multe partide mici, de centru-dreapta.

Nu putem identifica aici nici urmele conflictelor din fosta Iugoslavie, nici amenințarea din estul Ucrainei. Suntem departe de justificările de suprafață, bune pentru adormit dreapta rațiune. Pentru că suntem în fața unei clare dovezi că oamenii și-au pierdut raționalitatea în interiorul unei cerințe minimale de protecție și scot din sfere nici măcar de ei știute revendicări și uri mai mult decât gratuite. Indiferent câtă nemulțumire ai aduna într-o societate funcțională, e imposibil să ajungi la asemenea cerințe doar pentru că nu ai putut socializa. Dialogul și interactiunea sunt, fără îndoială, necesare, dar de aici până la extrema revendicare ce nu-ti aduce decât o satisfacție sub-umană este o cale periculos prescurtată de grupările contemporane.