Cazul (profesorului) Alfred Bulai de la Școala Națională de Științe Politice și Administrative (S.N.S.P.A.) a făcut țăndări nu numai imaginea acestei instituții de învățământ superior, ci, prin ricoșeu, și pe aceea a întregului sistem universitar din această țară.
Faptele reproșate acestui reputat sociolog sunt, fără îndoială, de o extremă gravitate și, sub rezerva dovedirii lor, cel care le-a săvârșit trebuie să răspundă din punct de vedere juridic (disciplinar, penal, dar și civil/patrimonial). Nu cred că, astăzi, își mai poate cineva închipui că lui Alfred Bulai i-ar putea fi acordate circumstanțe atenuante ori că, în beneficiul său, ar putea fi reținute cauze justificative, exoneratoare de răspundere juridică. Statutul de dascăl al (d-lui.) A. Bulai îl obliga la o cu totul altă atitudine și la un cu totul alt comportament față de studentele sale. Pe scurt și în mai puțin cuvinte, vinovatul trebuie să plătească, fără menajamente. Iar parantezele de mai sus nu sunt accidentale. Pentru mine, sub condiția dovedirii faptelor reprobabile de care este acuzat, Alfred Bulai nu mai este nici profesor și nici domn.
Dincolo însă de revolta pe care mi-a trezit-o comportamentul necuviincios a lui A. Bulai și dincolo de compasiunea pe care o am pentru victimele acestui personaj, în calitate de jurist universitar, mă gândesc și la riscurile acestui caz. Pentru că, într-adevăr, A. Bulai se constituie într-un caz, căruia îi pot fi recunoscute, deopotrivă, dimensiuni juridice, psihologice și, desigur, sociale. Sintetic, nuanțele juridice ale acestei triste povești au fost reproduse în rândurile de mai sus. Perspectiva psihologică asupra speței relevă suferința sufletească a victimelor lui A. Bulai, o suferință profundă și foarte greu de înlăturat, cel mai probabil printr-o îndelungată consiliere. Socialmente, acest caz generează, pe bună dreptate, reacții colective ferme, de condamnare a vinovatului și de supunere a acestuia la cât mai multe și mai severe sancțiuni. Numai că tocmai această dimensiune socială a dosarului A. Bulai poate genera consecințe dintre cele mai nedrepte.
Să fiu bine înțeles: orice dascăl, indiferent de priceperea ori talentul său pedagogic, din orice școală și de (la) orice nivel, trebuie să răspundă pentru săvârșirea unor fapte de natura celor care, astăzi, sunt imputate lui A. Bulai. Sub condiția însă ca aceste fapte să fie dovedite și nu ca urmare a unor emoții sociale, eventual augmentate de presă! Este suficient să ne aruncăm ochii pe niște rețele de socializare, spre a vedea că, în contextul oprobiului public generat de cazul A. Bulai, deja au început să fie colportate, la adresa altor dascăli universitari, acuze legate de săvârșirea, de cele mai multe ori, cu foarte mulți ani în urmă, a unor fapte de hărțuire sexuală. Fenomenul poate conduce la spulberarea, pe nedrept, a unor cariere ori la pătarea ilegitimă a imaginii unor oameni împotriva cărora nu există însă nicio probă care să dovedească vinovăția celor astfel culpabilizați. Sunt de acord că victimele unor agresiuni sexuale (sau asimilate) trebuie protejate, în primul rând de agresor și, în al doilea rând, de eventualii prieteni ai acestuia din urmă, aceiași cu cei care, știind de faptele „prădătorului”, au tăcut timp îndelungat și, prin urmare, la fel de vinovat ca și autorul perfidelor atacuri. Numai că, în absența unor probe palpabile și convingătoare, trebuie privite cu multă precauție simplele afirmații ale unor studenți sau studente, potrivit cărora un oarecare profesor s-ar face vinovat de săvârșirea unor fapte de hărțuire (care poate fi sexuală sau de altă natură) ori de pretindere a unor favoruri carnale, în termenii unei condiții de promovare a unui examen. În absența unor dovezi, care să obiectiveze săvârșirea unor asemenea fapte și/sau gravitatea lor, este ilegitim și imoral să supui dascălul acuzat, oprobiului public, unor proceduri disciplinare sau a unora de evaluare etică a situației reclamate. Imaginați-vă următorul scenariu: doi-trei studenți, foarte supărați că nu reușesc să promoveze examenul la un profesor (mai) sever, se înțeleg să formuleze acuzații de hărțuire sexuală la adresa dascălului intransigent. Desigur că instituția la care un astfel de dascăl predă este obligată să reacționeze și să cerceteze temeinic acuzațiile formulate la adresa angajatului său. O astfel de cercetare – ca și eventualele măsuri de pedepsire – nu se poate însă întemeia decât pe probe. Sesizarea studenților care se pretind agresați, respectiv afirmațiile pe care aceștia le fac, nu pot avea nicio valoare probatorie, dacă acestea nu se coroborează cu dovezi din care să rezulte, dacă nu în mod direct, măcar indirect, comportamentul reprobabil al dascălului acuzat. În absența acestor probe, sesizarea și, implicit, acuzațiile aduse profesorului nu pot fi decât respinse. S-ar putea ca unii dintre cititorii mei să fie de părere că, în cazurile de hărțuire sexuală, logica specifică procedurilor judiciare nu este una neapărat adecvată, dat fiind faptul că, în astfel de situații, deseori, victimei îi este foarte greu să obțină probele din care să reiasă comportamentul ilicit al agresorului. Le răspund după cum urmează: (i) un veritabil agresor sexual poate fi întotdeauna dovedit, la nevoie cu concursul organelor specializate ale statului, la care victimele pot recurge, plecând de la faptul bine cunoscut că un astfel de agresor nu atacă o singură dată și rareori se oprește la o singură victimă; (ii) sancționarea dascălului acuzat de astfel de fapte, în absența unor probe, dă loc posibilității ca cel pedepsit să obțină în justiție anularea actului juridic de aplicare a sancțiunii, în condițiile în care cel învinuit se bucură, totuși, de prezumția de nevinovăție, iar un foarte serios principiu de drept spune că ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat, ceea ce înseamnă că acuzațiile trebuie întotdeauna dovedite de către cel care le formulează, astfel că cel acuzat nu va putea fi pus niciodată în situația de a-și dovedi inocența, pentru că aceasta este pur și simplu presupusă.
Ceea ce am vrut să spun prin rândurile mai sus scrise este că nu putem transforma lupta împotriva prădătorilor sexuali de prin universitățile acestei țări într-o vânătoare de vrăjitoare. Riscăm să facem din represiunea principial legitimă, la care trebuie supuși adevărații vinovați, un instrument de epurare a acelor dascăli care, dată fiind rigoarea lor, nu sunt foarte îndrăgiți nici de studenți și, uneori, nici de către unii dintre colegii lor ori, mai rău, de cei care diriguiesc instituția de învățământ în care astfel de dascăli – mai „contondenți” – își desfășoară activitatea profesională.
Wow, se pornește de la prezumția de nevinovăție și se ajunge la procese de intenție, acele răzbunări pe rigoarea unor profesori prin acuzații de hărțuiri!…