În istoria lungă și destul de încâlcită a Timișoarei secolului al XVIII-lea se găsesc încă multe elemente pline de inedit. Prima parte a acestei perioade este aproape în totalitate rezervată istoriei militare, cu toate elementele sale. Una din cele mai interesante clădiri ale Cetății întărite a fost o parte din multitudinea de cazarme. Din păcate, este în aceleși timp și exemplul negativ a ce face intruziunea minților tulburi în dezvoltarea unui oraș. Acei conducători de ocazie ce din greșeală se află vremelnic în fruntea treburilor pot face destul de mult rău unei armonioase ridicări a unei urbe.
Această poveste de azi, va începe puțin altfel. Cu finalul. Va fi vorba despre ceva ce nu mai există în orașul nostru. Doar în memoria concretă sau la unii chiar și în cea afectivă, a rămas denumirea de cazarma Transilvania. Dar destul de puțini mai pot spune ce a fost, unde s-a aflat, și ce avea deosebit acestă cazarmă. Ar fi interesant de știut adevărul și motivele pentru care a trebuit să dispară ca o colibă netrebuincioasă și nedemnă de centrul unui oraș. De fapt realitatea a fost chiar inversă. Nu trebuia să dispară.
Clădirea ce a primit numele de Transilvania sau Cazarma Ardeleană a fost una din cele mai vechi și demne de interes din clădirile militare. Dacă ar fi dăinuit până astăzi ar fi putut să dețină multe din recordurile cu care ne-au obișnuit clasamentele de priorităţi ale orașului.
Cine poate să-și imagineze un edificiu lung de nu mai puțin de 480 de metri. Nu multe sunt de așa o mărime impozantă nici măcar durate cu tehnologiile moderne. Unele surse specifică chiar foarte exact cei 483 de metri! Cam cât este lungimea a cel puțin patru terenuri de fotbal! Asta nu ar fi poate nimic pe lângă forma ciudată clădirii. Pentru asta trebuie făcut un exercițiu de imaginație sau o călătorie concretă la fața locului la pas. A fost una din cele mai lungi clădiri din Europa. Dar și sinuoasă, cu multe laturi frânte. Ca un metru de tâmplărie articulat dar incomplet deschis. Când a venit momentul demolării nu a mai contat nimic. La gunoi cu recordurile.
Cazarma începea cam în dreptul stației de troleibuz numărul 19 de pe bulevardul I. C. Bratianu și a urmărit relativ paralel conturul actual al exteriorului parcului, până în dreptul clădirii CEC de azi. Aici clădirea avea o curba frântă accentuată cam până la actualul ceas floral iar în continuare urma conturul în zig-zag până la amplasamentul actual al hotelului Continental de astăzi. Deci cei aproape cinci sute de metri erau frânţi în unghi în câteva locuri, urmând o oarecare formă de semicerc cu un capăt drept, cam ca o seceră stilizată. O imagine aeriană de la începutul anilor 1930 arată doar parțial măreția acestei minunate clădiri. Din fotografia din avion (sau poate din aerostat) din păcate nu se vede cazarma în totalitatea sa. În alte parți ale continentului, orice administrație ar fi făcut tot posibilul să conserve o asemenea clădire monumentală cu formă atât de ciudată și dimensiuni atât de impresionante. La noi, în epoca de mărețe realizări socialiste, nu se tolera ca și altcineva să fi făcut ceva măreț; astfel, cazarma Transilvania și-a semnat condamnarea la dărâmare tocmai prin faptul că încerca să concureze cu blocurile înghesuite și uniformizante.
La începutul anilor 60 din secolul trecut, mai marii politruci ce conduceau orașul au vrut să facă o măreață „sistematizare” a întregului centru pentru a scăpa de aerul burghez ce încă dăinuia pe străzile orașului. S-a invocat că și Timișoara are nevoie de un „adevărat” centru civic. Și unde putea acesta să fie, decât în spațiul ce acum este așa zisul Parc Civic. Nici după mai mult de cincizeci de ani nu a ieșit nimic. Cu excepția hotelului Continental nu a răsărit nimic în acest areal. Ba poate și ceasul floral, dacă e să dăm girul de mare construcție acelui ceas nefuncțional. Una din cele mai inepte motivații pentru dărâmarea totală a vechii clădiri militare a fost o vorbă aruncată în vant de vre-un prim secretar de partid care a spus că acolo sunt cuiburi de șobolani și totul trebuie să dispară. Poate chiar erau?! Dar asta se putea remedia cu câțiva saci de grâu cu otravă. Ori cu câteva zeci de pisici. Sau acei șobolani erau o formă metaforică de a se referi la rămășițele vechii orânduiri sociale?
Dacă acolo trebuia să apară ceva nou se puteau păstra câteva fragmente din clădire sau măcar poarta monumentală și turnul clădirii. Oricine are o bucățică de zid vechi de câteva zeci sau sute de ori mai redus, ar face mare caz de vechimea Cetății. La noi s-a aruncat la gunoi o mare felie de istorie militară și de urbanism, greu de redat în vorbe, iar imagini se pastreză foarte puține.
Cazarma Transilvania sau Cazarma Ardeleană (Erdélyi kaszárnya) a fost construită între anii 1719 și probabil anul 1730.
Ca tot ce se leagă de istoria modernă a Timișoarei, și clădirea de care facem referire astăzi își începe istoria imediat după schimbarea de administrație de după războiul otomano-habsburgic din 1716-1718. Imediat după ocuparea Cetății a început o muncă titanică de înlăturare a ruinelor și de a refortifica zidurile distruse. Iar din nevoia de a încartirui mulțimea de soldați ce trebuiau să apere noua cucerire a fost nevoie de multe cazarme. Forma ciudată a cazarmei a rezultat din cauza conturului sinuos al șanturilor cu apă. Șanțul de sud-est ce despărțea cetatea de castelul medieval a fost locul ideal de a fi întărit cu o clădire militară ce va avea rol de fortificație către exterior și caracter mai pașnic către interior.
Construcţia Cazărmii Ardelene s-a făcut în mai multe etape şi a început în 1719 (după alte surse, în 1723), după ce imperialii i-au învins pe asiatici şi i-au alungat din Timişoara şi din Banat. Cel care a început-o a fost contele Florimund Mercy. În secolul XVIII, prin curtea cazărmii încă mai trecea apa Begheiului (sau Timișelul) şi portul Timişoarei era amplasat acolo. Câteva zeci de ani debarcaderul din dreptul clădirii a deservit nevoile de aprovizionare ale militarilor. Pe calea apei veneau echipamentele militare, tunurile sau alimentele. Dar tot aici descărcau și negustorii ce-și aduceau marfa din aval.
Odată cu regularizarea Begăi prin canalizare, din prima etapă, cursul râului a fost mutat mai la sud iar canalul din curtea Cazărmii a fost astupat. Cei ce au săpat în parcul de acum încă dau de locuri cu material aluvionar și mâl negru-albastrui. Lucrări mai ample de construcţie s-au desfăşurat între 1727-1730.
Impozantul edificiu era dotat cu mai multe porți de acces întărite. Dar acestea erau în egală măsură și adevarate opere de arta prin bogăția de detalii și elemente de decor. Printre cele mai cunoscute a fost poarta de răsărit numită Poarta Ardeleană. În partea de nord, spre centrul cetăţii, cam în dreptul CEC-ului de azi, exista un turn adaugat ulterior peste poartă. Era un deosebit de eficient punct de observație pentru santinelele ce nu aveau un alt punct mai înalt întro cetate construită pe o câmpie plată. De aici se puteau semnala eventuale probleme din exterior. Este totuși interesantă amplasarea oarecum către centrul Cetății și nu către zidurile exterioare. Poate că și de aici veneau pericole? Turnul a fost proiectat în 1727 şi terminat destul de repede, în anul 1728.
Timp de peste două sute de ani aici s-a desfășurat o activitate specific cazonă, cu bune și cu rele. Scopul principal pentru care a fost proiectată, de a face față asediului trupelor turcești, nu a fost niciodată atins. Nici o unitate turceasca nu s-a mai apropiat de Cetatea Timișoarei. Doar asediul din vara anului 1849 a mai zgâlțâit puțin pacea clădirii. O mare parte a fost folosită ca magazii de provizii pentru întregul oraș.
După anul 1919 Armata Româna a continuat să mai folosească clădirea gigant dar din ce în ce mai puțin. Își pierduse caracterul belicos și deservea diverse unități de depozitare de materiale. Războiul modern se ducea mult mai departe de zidurile unui oraș.
După 1948 municipalitatea a preluat administrarea cazărmii, devenită clădire civilă. Degradarea accentuată nu a reușit să-i scadă din mareție. Aici au fost de-a lungul timpului de toate. De la apartamente închiriate clasei muncitoare, depozite de decoruri ale Teatrului Național, depozite ale întreprinderilor comerciale de stat. De la mobilă, zarzavaturi la chimicale sau materiale de construcții, cam orice se găsea aici.
Și a venit fatidicul an 1961 când mințile cu dungă de chipiu pe frunte au hotărât că mai bine distrug tot decât să renoveze. Și iată că acel „Cuib de șobolani” a rezistat până în anul 1965 sub târnăcoape, răngi și buldozere. Doar sutele de kilograme de explozibil folosite de armată au reușit să pună definitiv la pământ vechea cazarmă. Istoria are uneori câte o răbufnire de ironie. Tot militarii au reușit demolarea unei clădiri foste militare. Dar pe lângă aceștia, mii de oameni ai muncii au fost scoși la „muncă voluntară” pentru a căra cu roaba milioanele de tone de moloz și piatră.
Tot ce se mai poate vedea azi din incredibila zidire este dependința ce azi poartă numele de „sala 2” a teatrului Național. Fostul manej unde ofițerii își antrenau caii a scăpat de furia înoitoare din 1965. Mulți ani aici a fost o sală de sport (numită tot sala 2) unde se juca de la handbal la mini fotbal sau se ţineau chiar serbări școlare. Nimeni nu a mai vrut să repare câte ceva aici. Și totuși manejul a rezistat până cineva a reușit deblocarea unor fonduri europene. În scurt timp a apărut una din sălile moderne de spectacole cu o scena multivalentă și cu dotari de actualitate.
Cu minime întrețineri externe, manejul-teatru poate dura încă alte sute de ani.
