Priviți lumea de astăzi și minunați-vă! Sau poate ar fi mai bine să vă înspăimântați! Ea nu mai este divizată, ca odinioară, în două părți: una, capitalistă și liberal-democratică; alta, socialistă și totalitară. Această divizare, specifică celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea, cândva atât de comodă din foarte multe puncte de vedere (ideologic, strategic, economic, politic, ba chiar și epistemic), a devenit istorie lăsând în locul ei un amalgam dificil de înțeles și greu de gestionat de cei mai mulți dintre noi. O serie întreagă de regimuri politice autoritare, mai mult sau mai puțin liberticide, s-au conjugat cu economii capitaliste, iar multe democrații liberale au îmbrățișat modele economice care amintesc de socialism. Pare că nu a mai rămas nimic din vechile rânduieli ale lumii de dinainte de 1990. Capitalismul nu mai este, în mod necesar, democratic, iar socialismul nu mai îmbracă automat haina unui guvernământ nereprezentativ și, prin acesta, nelegitimat.

Astăzi, atât în Occident, cât și în Răsărit, pare să fi ajuns la modă acceleraționismul, un curent politic (deci, ideologic), ce mizează pe un capitalism sprijinit pe o dezvoltare, respectiv pe un avans tehnologic rapid și brutal, chiar în detrimentul drepturilor și al libertăților colective sau individuale. Stadiul ori nivelul actual de dezvoltare a tehnologiilor — și, în mod special, ale celor digitale (ori digitalizate) — permite reconfigurarea realităților economice cu care am fost obișnuiți în ultimele decenii și, odată cu acestea, a celor politice, în direcția protejării și a sporirii marilor capitaluri, a intensificării intervenției autorității statale în viața noastră privată și a unei restrângeri grosolane a libertăților și a drepturilor pentru care oamenii au luptat timp de secole. Acceleraționismul implică o asociere liberticidă a statelor cu marile corporații, aranjament ce lasă impresia că nu este foarte clar cine anume atentează mai grav la drepturile și la libertățile celor care nu sunt într-adevăr bogați: statele, prin deciziile politice luate la sugestia, sub presiunea sau la cererea corporațiile, ori acestea din urmă, folosite de state ca instrumente intermediare de acțiune, în scopul controlării și, la nevoie, al constrângerii, inclusiv prin forță, a cetățenilor, într-un fel sau altul, (pre)vulnerabilizați. Pentru că, în esență, acceleraționismul începe prin a fi un capitalism al dezastrelor (Naomi Klein) și sfârșește prin a ajunge un capitalism de supraveghere (Shoshana Zuboff).

Dramatic pentru noi toți este că cei care susțin acceleraționismul pretind că, pentru succesul deplin al acestui relativ nou curent ideologic, este absolut necesară concentrarea puterii politice în mâna unora (sau a unuia) pentru care, la nivel mental, democrația liberală, reprezentativă și pluralistă, nu valorează doi bani și care cred (ori crede) că numai printr-un mod mai autoritar de conducere a statului și, implicit, a societății vom ajunge la un veritabil progres economic. Urmând un astfel de drum, orice democrație se face țăndări (Daron Aceamoglu, Simon Johnson), pentru că acceleraționismul implică o preluare a principiilor specifice conducerii corporative de către autoritățile statelor multiplu condiționate de marile capitaluri. Iar corporațiile, spre deosebire de statele democrat-liberale, nu se conduc nici participativ, nici transparent și nici pluralist. Într-o societate acceleraționistă, nu mai există nici societate civilă și nici clasă de mijloc, pentru că până și milionarii (în dolari sau în euro) sunt socotiți săraci. Singurii pe care mizează statele seduse de acest curent ideologic sunt miliardarii (în dolari sau în euro). Vedem asta în Statele Unite ale Americii, în Republica Populară Chineză, în Federația Rusă, dar și în alte țări cu regimuri politice dintre cele mai diferite. Doar miliardarii sunt socotiți de către conducerile politice ale acestor state ca fiind singurii antreprenori utili, înzestrați cu acel spirit animalic absolut necesar inovării tehnologice maximal inedite și cu adevărat excepționale (George A. Akerlof, Robert J. Shiller). Ei și numai ei fac sau urmează să facă parte din acea clasă de lux (Thorstein Veblen), capabilă să acumuleze mari capitaluri și să stimuleze consumul ostentativ al bunurilor și serviciilor foarte scumpe, generând, cel puțin la nivel imagologic, tabloul unei economii de succes. Clasa de mijloc nu mai interesează pe nimeni. Cei din această categorie vor trebui să se mulțumească să producă — dar numai până la momentul în care un robot sau un alt sistem digitalizat îi va trimite acasă — și, dacă vor câștiga suficient, să consume, însă numai ceea ce tehno-corporațiile vor fi dispuse să le ofere, în condițiile unei concurențe din ce în ce mai anemice.

Săracii nu au niciun loc în cadrul noii societăți acceleraționiste. Inadaptații, necompetitivii, bolnavii, neinstruiții și alții ca ei sunt pur și simplu condamnați. Pentru că viitoarele regimuri politice acceleraționiste nu-și vor mai permite să-i întrețină și nici nu vor mai avea de ce să o facă. Dacă vor fi capabili și numai în măsura în care va fi nevoie de ei, unii dintre acești nefericiți vor avea deschis, în cel mai bun caz, drumul unei cariere de soldat, pentru că goana după resurse s-ar putea să ducă, în viitor, la multiple confruntări militare, în care cineva trebuie să lupte și, desigur, la nevoie, să moară. Pentru cei lipsiți de această șansă, viața va deveni un calvar. Ei vor ajunge victimele sigure ale digitalizării, ale robotizării și ale dezinteresului total al statelor și, implicit, al serviciilor publice pe care astăzi acestea încă mai sunt dispuse să le presteze în beneficiul unui mare număr de cetățeni. Cândva, am asistat la moartea statului providență. În curând, vom fi martorii sucombării statului subsidiar, respectiv a acelui stat care este dispus să-și îngrijească cetățenii, însă numai atunci când aceștia nu sunt capabili să-și poarte singuri de grijă, pe o piață economică deschisă, competitivă și — deloc lipsit de importanță! — (cel puțin minimal) reglementată. În regimurile politice acceleraționiste, statele nu se vor deranja nici măcar să-și sancționeze cetățenii atunci când aceștia vor încălca legea. O vor face corporațiile, prin intermediul tehnologiilor digitalizate, a căror acțiune va fi aproape imposibil de contestat în fața tribunalelor. Sub pretextul că procesele judecate de oameni durează prea mult și că, de prea multe ori, soluțiile date de magistrații umani sunt eronate, cât de curând, regimurile politice acceleraționiste ne vor convinge că este mult mai bine pentru noi să fim apărați și judecați de niște robo-avocați și, respectiv, de niște robo-judecători. Cred că abia acela va fi momentul în care — în ambientul unei desăvârșite republici digitale (Jamie Susskind) — noi, cei mulți și săraci, dar fericiți în minunata lume acceleraționistă, ne vom pierde definitiv… umanitatea.