Efortul uriaș de iniţiere şi coordonare a tuturor operaţiunilor ce au ținut de procurarea şi administrarea resurselor financiare şi materiale, ca şi cele privitoare la înălţarea şi finalizarea întregului edificiu al Catedralei Mitropolitane din Timișoara a aparţinut dintru început și pe de-a întregul conducerii Parohiei Timişoara-Cetate, în frunte cu parohul ei, protopopul dr. Patrichie Ţiucra. Terenul de 5 jugăre şi 910 stânjeni pătraţi (după măsurătorile vechi imperiale ce încă nu fuseseră schimbate în România Nouă) a fost oferit de parohie.
În urma unei serii de cinci etape de concurs, aplicându-se o maximă exigenţă profesională, juriul de specialişti decide a fi acceptat proiectul şi devizul întocmit de arhitectul Ioan D. Traianescu, profesor la Academia de Arhitectură din Bucureşti. Se organizează apoi o licitaţie pentru desemnarea constructorului, iar Consiliul parohial alege firma inginerului Tiberiu Eremie, din Bucureşti.
Timişorenii şi-au dorit o biserică-catedrală „demnă de oraşul nostru şi de importanţa elementului românesc” şi în final acest vis s-a împlinit, căci originalitatea monumentului constă tocmai în modul în care elementele preluate din zone diferite ale ţării sunt folosite pentru obţinerea unei viziuni ce dă monumentalitate şi personalitate edificiului. Iată cum un monument cu foarte accentuate elemente de stil neoromânesc și cu precădere moldovenești au reușit să devină cel mai bun element de recunoaștere a Timișoarei. Nu este nimic forțat. Nimic nu este artificial în întregul context. Chiar dacă unele voci (din păcate chiar cu serioase studii de arhitectură) contestă clădirea. Li se pare a nu fi de acolo. Oricum nici una din clădirile din jur nu sunt din același stil. Unicitatea și frumusețea orașului constă în acest melanj elegant de stiluri și epoci diverse dar bine armonizate.
Ca întotdeauna banii nu prea au ajuns. Toate finisajele, picturile interioare și exterioare s-au amânat. Dar au fost, cu ceva efort, terminate abia în 1956. O parte din întârzieri au fost din cauza războiului, ce a canalizat efortul financiar către armată. Iar după conflagrație a fost din nou o perioadă de instabilitate politică.
Picturile interioare și exterioare au fost executate de pictorul Atanasie Demian în șase ani de muncă asiduă. Execuţia picturii s-a făcut în tehnici diferite. Multiplele calităţi însumate de întreaga iconografie a acestei catedrale au fost evidenţiate de reputaţi specialişti prin analize detaliate, atât din perspectiva tematicii, cât şi a virtuţilor plastice.
În lucrarea „Catedrala Mitropoliei Banatului” de I.D. Suciu, D. Niculescu, V. Tigu, din 1979 se relevă: „Pictura Catedralei Mitropolitane din Timişoara, opera maestrului Anastase Demian, face parte din marile ansambluri monumentale din ţara noastră. Lucrată cu nerv şi sensibilitate, într-o manieră neobizantină cu totul personală, epatează prin decorativismul ei, prin caracterul pronunţat narativ şi prin precizia structurală a compoziţiilor. Imensa suprafaţă pictată impresionează prin unitatea stilistică şi dominanta tonală, ceea ce dă întregului ansamblu o copleşitoare măreţie”.
Stilul arhitectonic a fost inspirat de arhitectura moldovenească în general și în special de Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău. Dar biserici foarte asemănătoare se mai găsesc și în București: bisericile Spirea Veche şi Belvedere, acestea fiind chiar surori mai mici ale Catedralei din Timişoara, întrucât arhitectura interioară şi exterioară reproduce, în miniatură, cu unele mici diferenţe, planul catedralei timişorene. Biserica parohiei Belvedere chiar a fost construită în aceeași perioadă cu cea din Timișoara, deci este firesc ca maestrul Traianescu să fi folosit aceleași soluții tehnice și stilistice. Stilul, cu firide sub streșini, cu bolte înstelate în interior, cu discuri lăcuite într-o multitudine de culori, poate fi găsit în mănăstiri precum Cozia sau Prislop, tipice secolului al XIV-lea.
Ar mai fi de amintit date de construcție pentru a înțelege pe de-a întregul uriașul efort uman depus pentru edificarea monumentului.
Catedrala se întinde pe o suprafaţă clădită de 1.542 mp, volumetria situându-se în jur de 50.000 mc, suprafaţa accesibilă credincioşilor fiind de 1.084 mp. Capacitatea sfântului lăcaş este de aproximativ 5.000 de personae, exact cum specificau primele cerințe. Exteriorul este din cărămidă aparentă de culoare roşie galben-portocalie îmbinată cu discuri smălţuite şi firide pictate, ca la bisericile moldoveneşti (toate provenind de la fabrica din Jimbolia). Soclul, colonadele şi ramele exterioare ale ferestrelor sunt din piatră de Banpatac. Turlele sunt acoperite acoperite cu ţiglă smălţuită fabricată tot la Jimbolia (pe fondul ţiglelor se disting cele trei culori ale drapelului naţional: roşu, galben şi albastru). Oameni prevăzători, constructorii de atunci au prevăzut și țiglele de schimb la nevoie. În vârful turnurilor sunt aşezate şase cruci, trei mitre şi şase „capete” de cruci. Crucea cea mai înaltă, aşezată pe cupola Pantocratorului, are înălţimea de 6,90 m, la care se adaugă înălţimea soclului crucii de 4,10 m. Crucile s-au confecţionat de firma Iacob Schwab din Timişoara. Cele şapte clopote, în greutate totală de aproximativ 8.000 kg, au fost fabricate de renumitul specialist Antoniu Novotny tot din Timişoara.
Pe întinderea zidurilor sunt amplasate 204 ferestre cu deschidere interioară, lucrate din fier laminat, fasonat, cu cercevele duble; dintre acestea, 16 fac iluminaţia pe cupola principală. Pereţii exteriori sunt împodobiţi cu 210 firide şi aproape 4.000 de discuri ceramice smălţuite, după tradiţia răsăriteană. Planul de construcţie este specific ortodox: nartex (tinda), pronaos, naos, solee, altar, dispuse în formă de cruce bizantină. La acestea se adaugă alte încăperi adiacente. De o parte şi de alta a pronaosului, la înălţimea de 7,5 m, se ridică galerii laterale de unde credincioşii asistă la serviciile divine de pe mai multe rânduri de scaune.
Deasupra tindei se situează balconul deschis spre naos – loc rezervat pentru cor, cu o capacitate de 150 de persoane. În dreapta pronaosului este o importantă piesă, lucrată de sculptorul Grigore Dumitrescu, şi anume racla ce adăposteşte moaştele Sfântului losif cel Nou, canonizat în 1950, dar aduse aici abia în 1956, de la Mănăstirea Partoş.
Decorurile interioare, respectiv pilaştrii, capitelurile coloanelor, frizele, balustradele, ramele, chenarele ş.a. au fost realizate de firma Ioan Cristescu din Bucureşti. Pardoseala bisericii, din plăci de mozaic, combină stilul şi coloritul covoarelor bănăţene, fiind executată după schiţele pictorului Catul Bogdan. Lucrările de sculptură şi aurire sunt opera sculptorului Stefan Gajo şi au fost realizate în perioada 1944-1946.
Dar povestea întregă a minunatului lăcaș nu este destul de închegată dacă nu se aduc în prim plan câteva personalități ce au trudit aici.
Ioan Traianescu, (Trajanescu), s-a născut în București, la 30 mai 1875. În perioada 1892-1897, urmează cursurile nou-înființatei Școli de Arhitectură a Societății Arhitecților Români, obținând diploma de „conductor de lucrări”. Își finalizează studiile în anul 1902, obținând diploma de arhitect în anul 1903, numărându-se printre primii absolvenți ai învățământului românesc de arhitectură. Îl are profesor pe Ion Mincu, care le vorbea studenților săi despre stilul românesc în arhitectură și despre „renașterea arhitecturii românești”, având o influență covârșitoare asupra activității profesionale a viitorului arhitect. Trajanescu îl va numi mereu pe Mincu „maestrul meu”.
Promotor al unei arhitecturi monumentale în stil neoromânesc cu influență bizantină, Ion D. Trajanescu are o bogată activitate de arhitect proiectant, care se desfășoară timp de aproape șase decenii, începând cu anul 1905, până în anul 1962, când se finalizează lucrările de construire a Catedralei „Sf. Gheorghe” din Tecuci, ultima sa lucrare. În perioada interbelică realizează proiecte în cadrul propriului birou de arhitectură, „Planșeta”. După război, în perioada 1950-1953, deși aflat la o vârstă foarte înaintată, este arhitect al Institutului pentru Proiectarea Orașelor, Construcțiilor Publice și de Locuit. Ion D. Trajanescu s-a stins din viață în anul 1964, în București.
Doar trei ierarhi au păstorit acest sfânt lăcaș
Vasile Lăzărescu, născut la 1894 la Jadani, astăzi Cornești, județul Timiș, a fost primul mitropolit a Banatului, din 1947. A urmat școala elementară în localitatea natală, liceul în Timișoara și Facultatea de Teologie din Cernăuți, unde a obținut doctoratul în 1919. A urmat studii de Pedagogie și Filozofie la Universitățiile din Budapesta, Viena și Cernăuți. Vasile Lăzărescu a fost ales profesor de dogmatică, apologetică și morală la Institutul Teologic „Andreian” din Sibiu (1920-1924), Academia Teologică din Oradea (1924-1933) și redactor al foii eparhiale „Legea românească” (1925-1931). A intrat în cler ca preot, apoi s-a călugărit în 1928. La 21 octombrie 1933 a fost ales episcop al Caransebeșului, iar la 12 iunie 1940 episcop al Timișoarei, din 1947 devenind arhiepiscop și mitropolit. Din păcate a plecat la cele veșnice departe de catedrala sa, la 21 februarie 1969, fiind exilat la Mănăstirea Cernica. Sunt voci ce susțin și după atâția că ar fi decedat în condiții neelucidate total.
Imediat după îndepărtarea doctorului Lăzărescu a urmat în scaunul de mitropolit Nicolae Corneanu născut în 1923 la Caransebeș. În perioada 1934-1942 a urmat liceul în orașul natal. În anul-1946 a absolvit Facultatea de Teologie la București. În aceeași perioadă a urmat cursurile Facultății de Filozofie și a celei de Litere. În 1949 și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Viața și petrecerea Sfântului Antonie. Începuturile monahismului creștin pe Valea Nilului”. În 1949 a devenit profesor suplinitor la Academia Teologică Ortodoxă Română din Caransebeș. Între anii 1956-1958 a fost profesor de limbile greacă și franceză la Seminarul Teologic „Ioan Popasu” din Caransebeș, iar în 1959 conferențiar la Institutul Teologic din Sibiu, unde a predat teologia simbolică și limba greacă. A conferențiat de asemenea la prestigioase universități din Occident: la Oxford, la Universitatea Humboldt și la Fundația „Pro Oriente” din Viena.
Începând din 1949 a venit la Timișoara ca secretar și consilier. La 15 decembrie 1960 a fost ales episcop al Episcopiei Aradului. La 17 februarie 1962 a fost ales arhiepiscop al Timișoarei și Caransebeșului și mitropolit al Banatului. Înscăunarea a avut loc la 4 martie 1962. La 4 martie 1990 l-a hirotonit ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei pe Daniel Ciobotea, actualul Patriarh al BOR. La 4 martie 2012 IPS Nicolae a fost omagiat cu ocazia împlinirii a jumătate de veac de la întronizare, cu care ocazie s-a menționat că înainte de 4 martie 1962 Timișoara avea doar 5 lăcașuri de cult ortodoxe, în timp ce în 2012 are 28, toate cele apărute în această perioadă fiind ctitorii ale sale. Pe lângă activitatea de înalt ierarh, mitropolitul Corneanu a fost și un prolific scriitor. În anul 1992 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Cel mai nou în jilțul de vlădică al bănățenilor este actualul mitropolit, Ioan Selejan ce a preluat greau misie începând cu duminică, 28 decembrie 2014. Înalta față bisericească a venit aici din postura de primul episcop al Episcopiei Covasnei și Harghitei, funcție pe care a ocupat-o între 1994-2014. La plecarea sa a fost mult regretat de ardeleni pentru faptele sale deosebite.
Așa cum prevăd canoanele noastre străbune, la intrarea în orice biserică se află două portrete votive de o parte și de alta a intrării. Acolo trebuie arătat mai marele acelui loc din punct de vedere bisericesc și principalul ctitor. Cum ctitorul Catedralei este chiar Maiestatea Sa Mihai I, în acea vreme șef al statului în funcție, a primit locul de onoare în pictura de pe zid. La schimbarea regimului politic, după doar un an, cineva cu multă initiative și spirit practic a reușit să găsească o icoană de exact aceeași dimensiune, ce acoperă perfect fresca. Timp de jumătate de secol, taina a rezistat și autoritățile ateiste nu au înțeles unde a dispărut portretul nefericitului rege exilat, ce nu era deloc bine văzut în epocă. După 1990 a fost îndepărtată icoana și cele două fresce se pot admira în voie de toți vizitatorii.
