Parcul Central, ce s-a vrut și ce a ieșit. În loc de parc vienez, locul e raiul nepăsării și al lucrărilor de mântuială.
Timișoara purta cândva ca un titlul de mare noblețe supranumele de orașulul florilor sau orașul parcurilor. Poate că era o doză de făloșenie specifică locurilor dar dublată și de un adevăr incontestabil. Orașul, mai puțin Cetatea, a fost întotdeauna un rai verde. Cartierele destul de răzlețe aveau între ele multe locuri verzi. grădini sau chiar vii. Și azi se mai păstrează în memoria comună numele de cartierul Viilor. Azi nu mai arată deloc așa dar viile de aici au îndestulat populația locală cu un vin destul de bun pentru cei ce nu aveau pretenții prea mari. În Cetate din rațiuni de spațiu restrâns nu prea era loc de mici spații verzi iar de parcuri nici nu putea fi vorba.
Mehala ori Maierele au fost întotdeauna pline de grădini de legume și flori printre casele destul de rare. Chiar și după sistematizarea urbană de după jumătatea secolului al XX-lea s-au păstrat aliniamentele străzilor cu case ce alternau cu grădini de tot felul. Până acum câteva decenii locuitorii din cartiere destul de centrale aveau rânduri de flori și câte unul sau doi pomi fructiferi în curte dar și la stradă. Iar gospodarii practici mai suplineau nevoile zilnice și cu câteva șiruri de ceapă ori de tomate. În timp obiceiurile s-au mai pierdut în favoarea apucăturilor mai urbane.
În jurul fortificațiilor militare era un spațiu deschis impus de regulile ostășești pentru a se putea la nevoie apăra mai ușor zona militarizată. Era așa numita Esplanadă unde nu se putea construi nimic. După Revoluția de la 1848-49 a devenit evident că sistemul de apărare cu ziduri de cetate a devenit desuet în fața noilor mijloce de luptă cu tuniri moderne cu bătaie foarte lungă. Asediul unei fortificații întărite era o tehnică militară de mult apusă ce era proprie unor secole trecute.
Zidurile întărite și spațiul liber destul de generos din jurul lor (Zona Non Aedificandi) împiedicau dezvoltarea orașului, astfel că autoritățile locale au făcut demersuri pentru a defortifica fortăreața. Demersurile au început în anul 1859. La cerea municipalității, prin ordinul din 10 noiembrie 1868 al împăratului zona liberă a fost redusă de la 500 de stânjeni (948 m) la 300 de stânjeni (569 m), astfel suburbiile s-au putut apropia de cetate. Totuși, conform regulilor impuse, suburbiile trebuiau să aibă străzile radiale față de centru ca să se poată controla activitatea din afară în cazul unui atac. Chiar și traseele căilor ferate trebuiau să respecte această măsură.
La 5 noiembrie 1872, pe baza hotărârii magistratului orașului au început demersurile pentru defortificare, în urma cărora s-a permis străpungerea zidurilor alături de porți pentru a ușura accesul în cetate. În 1891 primarul Carol Telbisz a reluat cererea de defortificare, cerere aprobată prin decizia din 23 aprilie 1892 prin care era ridicat caracterul de fortificație al Timișoarei. Deși tratativele cu autoritățile privind răscumpărarea terenurilor și construcțiilor din proprietatea autorităților militare au durat până în 1905, acordul de principiu exista, astfel că demolarea zidurilor a început încă din 1898.
Prin defortificare orașul a obținut o suprafață de 138 460 m2, circa 26 milioane de cărămizi, din care 19 milioane au fost vândute cu 20–24 coroane/1000 de bucăți, iar restul a fost folosit pentru fundațiile diverselor clădiri administrative. Se pare că a fost o afacere profitabilă. Costurile integrale ale demolărilor au fost acoperite din recuperarea și valorificarea materialelor.
Pe una din aceste locuri virane nou reintrate în circuitul municipal a fost înființat unul din primele parcuri ale orașului. Locul a servit ca cimitir atât civil cât și militar al celor răpuși de valurile de molime ce au lovit orașul mai cu seamă în secolul al XVIII-lea. Osemintele au fost mutate în cimitirul din nordul Cetății iar locul a devenit grădină publică. Au fost plantați dar și aduși arbori și traseate alei locul devenind principalul loc de promenadă al celor ce locuiau în centru. Parcul Central „Anton Scudier” poartă numele celui ce a avut ideea de a trasforma vechiul cimitir în parc.
Dar secolele s-au perindat și azi parcul arată reînoit și bine amenajat. Asta doar la o privire grăbită și neatentă. Dar în realitate se pune întrebarea cît de vienez a mai rămas parcul Central la Timișoarei?
Cu vreo trei ani în urmă, edilii locali au încercat un fel de vot popular sau plebiscit (că sună mai democratic) despre starea viitoare a Parcului Central. În toatre mijloacele media umbla la liber o întrebare adresată oricui. Tot timișoreanul, dar nu numai, era întrebat dacă Parcul Central ar trebui să arate după un model vienez ori după unul englezesc. Bună întrebare, și-au zis cetățenii, chiar dacă nici cinci la sută nu s-au sinchisit să afle în ce constau diferențele dintre cele două stiluri. Și nici nu și-au pus întrebarea dacă mai există o a treia sau a „n”-a cale. Unii chiar au răspuns la sondajul fără fundamentare.
Gata de mari isprăvi, autoritățile locale au bătut palma cu ceva firme de construcții ori de peisagistică și au dat banii. Prima măsură a fost cea de a înconjura întregul parc cu un gard și de a pune niște paznici vigilenți să taie frunze la câini. După care au continuat lucrările ce nu mai puteau fi obsevate de nimeni. Nu fiincă ar fi fost gardul prea înalt ori ermetic, ci pentru că nu se prea întâmpla mai nimic pe șantier.
Totul a început în prag de vară la 1 iunie 2017. Cetățenii deja își frecau mâinile cu gândul la parcul vienez ce-i va întâmpina peste un an. Iluzii deșarte.
Termenul inițial de finalizare a fost hotărât la un an. A trecut anul, și nu se dădea nici un semn că cineva s-ar grăbi să finalizeze ceva. E drept că au mai apărut ba câte un muncitor cu o lopată, ba câte un escavator ce mai scurma molozul rezultat din decopertatrea vechilor alei. S-a muncit cu un entuziasm sublim, cam odată la săptămână se mai mișca câte o piatră pe șantier. Colac peste pupăză, a mai venit în septembrie 2017, celebra furtună ce a devastat întreg orașul. Ce pretext mai bun de a tergiversa lucrările și de amâna totul până la primăvară. Așa, târâș-grăpiș, a mai trecut o primăvară, apoi o vară caniculară din cauza căreia nu s-a făcut mai nimic.
A venit și toamna 2018 ce, în loc de roade bogate, a adus noi amânări de termene de finalizare. Cetățenii s-au obișnuit să ocolească cele opt hectare de parc inutilizabil. Nimeni nu le dădea nicio speranță sau măcar o explicație de ce nu se putea închide parțial ori pe bucăți parcul pentru a putea fi măcar folosite aleile ce traversează pe două diagonale fostul parc devenit tăpșan. Între timp firma constructoare își număra cele de 7,7 milioane de lei ce le-a căzut ca o pleașcă. Adică aproximativ 1,6 milioane de euro.
A mai fost lansat un termen de finalizare foarte optimist. Aprilie 2019 urma să fie limita de timp acceptată de municipalitate. Sigur că nu a fost respectată nici această dată.
Cu eforturi mărețe, în această vară (iulie 2019) a fost terminat Parcul Central, ce a revenit la numele de „Anton Scudier”.
„Cum arată?” se întrebau sutele de curioși care au dat năvală să vadă minunea. Concluzia generală este sintetizată de un domn în câteva cuvinte.
– „E binișor. Merge. Dacă vedeam așa ceva la Pătârlagele ziceam că e ceva deosebit. Dar de la Timișoara aveam pretenții mult mai mari!”
„De fapt ce s-a făcut aici este o igienizare și întreținere normală ce ar trebui făcută ritmic măcar la doi-trei ani”, crede un alt vizitator. „Și eu am condus șantiere în tinerețe, așa că știu ce spun. Așa ceva se putea termina în patru-cinci luni cu bani mult mai puțini”.
Obiectiv vorbind, parcul arată destul de bine dacă nu te apleci asupra detaliilor. Dar acestea denotă heirupismul și uneori calificarea aproape de limita inferioară a celor care s-au ocupat de proiectarea, dar și de execuția lucrărilor de revitalizare. Nu a existat o viziune unitară. Majoritatea aleilor au fost asfaltate. Dar altele au fost pavate cu dale galbene de gresie. Sigur că nu mai are importanță că acea piatră este suficient de friabilă și, în general, se evită folosirea în spații deschise. Unele postamente de piatră ce susțin stâlpi de lemn sunt acoperite cu dale din imitație de marmură ce nu-și au locul aici. Tot din seria de exemple negative ar fi situația fără explicație a cutiilor electrice ce stau deschise larg de parcă ar fi o atracție turistică. Un copil ar putea fi cu siguranță victimă a tâmpeniei ridicate la rang de profesionalism.
Monument Ostașului din centru a fost parțial renovat. Mai ales la baza postamentului, ce a fost, de asemenea, cârpăcit cu marmură gălbuie sintetică. Asta, în condițiile în care tot pavimentul de marmură albă din jur a dispărut fără urmă, în loc să se folosească la înlocuit bucățile lipsă din postament. Mai sus nu a îndrăznit nimeni să urce și să smulgă buruienile ce cresc în voie pe statuie.
Toate coșurile de gunoi debordează de conținut. Semn că de la inaugurarea cu fast nimeni nu a mai călcat pe acolo ca să mai dea cu mătura. Mesele și băncuțele pentru șah sunt total acoperite de ce lasă în urmă ciorile din parc. Nimeni nu dorește împușcarea păsărilor, dar un furtun cu apă și o mătură nu ar strica din când în când.
Fântânile ornamentale, în schimb, sunt la locul lor și chiar funcționează. Spațiile pentru flori sunt amenajate cu gust și destul de bogate la aspect.
Un alt punct ce lasă un gust amar este celebra alee a personalităților. Se dorea un spațiu în care să fie concentrate figurile celor ce au luptat, visat sau construit ceva pentru acest oraș. Sunt ingineri, militari, scriitori ori savanți imortalizați în bronz. Dar, soclurile statuilor sunt pe cale să-și piardă plăcile ornamentale. Unele cad, altele sunt legate cu o fâșie de plastic. La altele se poate băga mâna printre plăci și suportul interior. Culmea nepriceperii și a profesionalismului îndoielnic al celor care se ocupă de monumente este că la unul din busturi plăcile sunt ținute laolaltă cu o bandă adezivă din hîrtie ca cele folosite de zugravi. Nu ar strica un minim de respect pentru aceste personalități ce au dus faima orașului departe.
Unde este statuia generalului Scudier dacă tot i s-a redat acest nume?
Dacă tot a fost numit parcul după ctitorul său, generalul Anton von Scudier, poate nu era lipsită de sens studierea opiniei celor ce au cerut reamplasarea statuii acestuia în parc.
Militarul a fost din 1869 comandant militar al cetății Timișoara. De la 26 iunie 1871 și până la 1 noiembrie 1878 a fost comandant militar general al Banatului, însărcinat cu desființarea frontierei militare a Banatului spre Regatul Ungariei și cu introducerea administrației civile. Nu pentru merite militare, ci pentru că a fost un bun organizator și administrator și al treburilor civile, cetățenii au considerat că merită o statuie. Parcul Central a fost înființat în anul 1880, iar în anul următor a fost ridicată și statuia generalului. Se povestea atunci că ar fi fost din aur. E doar o simplă exagerare. De fapt, a fost turnată din fontă, iar mai apoi poleită cu un strat subțire de aur.
A rezistat pe locul său până în toamna anului 1918 când s-a prăbușit imperiul. Atunci, în haosul generalizat a fost și statuia devastată de revoltații vremii. O bună bucată de vreme pe soclu a funcționat un orologiu public.
Așa a ajuns Timișoara să aibe din nou un parc Scudier, dar fără statuia generalului Scudier.
Parcul se vrea a fi vienez, dar nici prea multe nu are în comun cu acel stil. Măcar un lucru apreciază unanim cei ce trec prin parc. Nu au fost tăiați prea mulți copaci vechi și a mai rămas o mică fărâmă din farmecul parcului de odinioară.
Dacă s-ar ajunge la o soluție normală și cu ruinele fostului ștrand, și s-ar finaliza pista pentru role, poate și aici ar fi un punct de atracție permanent. Așa este doar un parc de trecere grăbită dintr-un loc în altul. Doar șahiștii vin arare ori, dar nu zăbovesc prea mult din cauza mizeriei cu care sunt întâmpinați.
Măcar inscripția de pe monument ar putea avea loc undeva în acest parc: „În amintirea comandantului imperial regesc baron Antoniu Scudier, însuflețitul sprijinitor al intereselor artistice, de comunicație ale orașului, începătorul plantațiunilor. Drept recunoștință ridicat în 1881 de cetățenii orașului liber regesc Timișoara.”