Provincia Banatului dispune de cele mai felurite atracții: turistice, culturale, balneare. De când se știe, omul a apreciat o apă bună de băut, dar și una potrivită pentru îmbăiat. În timp, au fost observate beneficiile apelor încărcate cu minerale. Dacă apele sunt și la o temperatură ridicată, se spune că ajută și mai mult.
La o margine de provincie se află celebra stațiune Băile Herculane. De fapt, este doar un fel de a spune margine. La vremea când a devenit cunoscută această vale minunată, ea era situată în plină provincie a Daciei, nu la un capăt. La un capăt a fost așezată, în mod artificial, de cei ce voiau cu tot dinadinsul să facă experimente financiare prin privatizări ciudate.
Întregul culoar Timiș–Cerna, care desparte munții, dar unește pusta bănățeană de malurile Dunării este de o spectaculozitate unică. Drumuri înguste se strecoară printre stânci falnice, ape repezi sau calme, după cum este locul, mai larg sau mai strâmt între pietre, lasă călătorul mut de uimire. Sigur că azi, cu mijloacele rapide de circulație și cu nasul îndesat în telefoanele deștepte, omul nici nu mai apucă să vadă peisajul. Dar cu două secole în urmă, la pasul calului, totul părea rupt din povești. Și o mulțime de legende și de povestiri se leagă de aceste locuri. Totul era de basm.
Ca un făcut, pe aici s-a perindat o mulțime de eroi care mai de care mai viteji, dar și extrem de puternici. Poate că apa de pe aceste meleaguri a ajutat vigorii luptătorilor. De la Iovan Iorgovan, cel despre care se spune în mitologia românească că ar fi haiducit prin aceste locuri cu paloșul său cu care înfrângea orice opreliște, până înapoi, la mai vechiul său confrate Hercule, care, după cum spun legendele, ar fi avut treabă și el pe aici.
Legenda spune că Hercule, în nenumărate sale călătorii pline de fapte minunate, a ajuns foarte obosit pe malurile Cernei. A poposit în vale pentru a se spăla de colbul drumului și a se odihni. A apreciat în mod deosebit apele balneare. Alte lucrări ieșite din comun nu a făcut, dar și-a lăsat pe veci numele aici. Se poate spune că a fost printre primii turiști care a venit la băi pe Valea Cernei tocmai din îndepărtata Eladă.
Ceea ce azi numim Băile Herculane are o lungă istorie.
Numeroase descoperiri arheologice arată că zona a fost locuită încă din paleolitic. În apropiere, în Peștera Hoților, care se întinde pe mai multe niveluri, dintre care unul datează din perioada musteriană, unul din perioada mezolitică (epigravettian târziu) și câteva din perioadele neolitice ulterioare. Toate acestea indică o perioadă lungă de locuire a triburilor aici, întinsă pe circa zece milenii. Apele termale din zonă au fost folosite, simplist, de către locuitorii daci pentru lecuirea bolilor.
După primul secol al erei noastre, romanii au cucerit zona. Iar din anul 153 este atestată localitatea, cu numele de Aqua Herculis sau cu o denumire ceva mai pompoasă: Ad aqua Herculi sacras ad Mediam. Atestarea constă într-o tabulă votivă din băi: „Zeilor și divinităților apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimiși ca delegați romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcându-se nevătămați, au ridicat acest prinos de recunoștință”.
Dar înainte de această dată se spune și despre Împăratul Traian că ar fi fondat, în anul 102, stațiunea.
În apropiere, la Dierna, la o aruncătură de băț, se află una din cetățile puternic fortificate care, alături de castrul de la Drobeta, asigurau malul Danubiului. Romanii au făcut un cult din băi și mai cu seamă din cele termale, cult preluat de la greci, pe care apoi l-au dezvoltat. Numele de Hercule a venit firesc, ca fiind patron al izvoarelor termale, simbol al puterii și al echilibrului între forța fizică și cea spirituală.
Dar cei ce aveau să ridice la rang de stațiune micul sat de la poalele munților Domogled aveau să fie vizitatorii aristocrați romani, care au transformat orașul aflat în fază encipientă într-un centru de agrement pentru care merita să vii chiar și de la Roma. Dar și legionarii veterani de la castrele dimprejur veneu aici să-și oblojească rănile din lupte și durerile reumatice adunate în anii nesfârșiți de marșuri de-a lungul și de-a latul lumii cunoscute atunci.
Au fost descoperite șase statui ale lui Hercule din vremea aceea. Romanii au adoptat de la greci respectul pentru acest erou legendar, renumit pentru puterea sa.
După retragerea administrației și armatei romane, în timpul Împăratului Aurelian, sub presiunea populațiilor migratoare, băile au decăzut mult comparativ cu perioada de strălucire din vremea romană, deși menținerea numelui indică faptul că ele au fost folosite și în perioada următore.
Stațiunea lui Hercules este situată în partea extrem sud-estică a Banatului, la o altitudine de 168 m, la circa 10 kilometri distanță de municipiul Orșova și la doar 25 de km de frontiera cu Serbia. Ce aici a fost dăruit cu generozitate de natură cu greu se poate găsi în aceeași formulă în alte părți.
Factori naturali: climat de depresiune intramontană, cu influențe submediteraneene, sedativ-indiferent; ape minerale izotermale și hipertermale (38–60 °C), slab radioactive, hipotone, cu diferite compoziții chimice:
— sulfuroase, clorurate, calcice, sodice;
— clorurate, sodice, calcice;
— oligominerale.
Posibilități de tratament: aerohelioterapie, băi termale în bazin descoperit, băi termale sulfuroase și sărate în vane și bazine acoperite; buvete pentru cură internă cu ape minerale, instalații de hidrotermoterapie (și saună), electroterapie, kinetoterapie, hidrokinetoterapie în bazine; inhaloterapie; cură de teren.
Dar și împrejurimile sunt pline de locuri demne de admirat. Se pot face drumeții la ruinele băilor romane, Peștera Hoților (Grota Haiducilor), Grota cu aburi ori la Crucea albă.
De cele mai multe ori, Băile Herculane au fost asemuite cu la fel de celebrele băi de la Karlovy Vary, din Cehia. Comparația este, în egală măsură, potrivită și exagerată.
Centrul ambelor stațiunii este unul imperial, cu clădiri vechi de două secole, pe când localitățile erau conduse de la Viena, dar, dacă stațiunea cehă este un exemplu de infrastructură pusă la punct ca la carte, cu clădiri istorice superb renovate și cu partea de băi dotată cu cele mai noi și moderne instalații pentru o mulțime de afecțiuni, partea mai tare a cărășenilor este frumusețea naturală a munților, precum și complexitatea balneară și 
chimică a apelor. În schimb, stațiunea noastră este mult sub ceea ce se așteaptă de la un asemenea loc. Strălucirea de două sute de ani de administrare judicioasă a pălit de-a binelea. Eforturile de revitalizare făcute în ultimii ani sunt de lăudat, dar nu înseamnă decât decât picături deșertate într-un izvor de munte (ca să nu spunem într-un ocean).
Istoria locului se pierde în ceață pentru mai mult de un mileniu. Localitatea și stațiunea cad pradă nenumăratelor confruntări armate dintre imperiile ce aveau interese pe valea Dunării. Imperiul Semilunei și cel Habsburgic au cucerit și pierdut pe rând aceste teritorii. Era ceva normal să se distrugă cam tot ce a mai rămas în picioare. Dar izvoarele minune au continuat să curgă, ducând la vale, pe apa Cernei, puterea lor vindecătoare.
Asemenea păsării ce a renăscut din propria-i cenușă, și băile tămăduitoare aveau să renască. O nouă epoca de înflorire se întrevede odată cu liniștirea războaielor și impunerea administrației habsburgice. În 1736, generalul Andreeas Hamilton, guvernator al Banatului, trimis de împăratul Carol al VI-lea, se ocupă de stațiune. Se reclădesc băile și apar noi stabilimente elegante. Generalul menționează existența termelor lui Hercules, Hygeea și Esculap. Izvorul cu cel mai mare debit este Hercules, cel care acum își are emergența sub Hotelul Roman, fiind cunoscut ca Baia nr. 9.
Stațiunea este vizitată de-a lungul timpului de mari personalități, între care Împăratul Iosif al II-lea, Împăratul Francisc I, Împărăteasa Carolina.
Cel ce avea să revină în stațiune de nenumărate ori, fermecat de liniștea locurilor și frumusețea naturii, va fi Împăratul Franz Iosif. Se pare că prima dată a poposit aici în anul 1852, împreună cu Împărăteasa Elisabeta. Împăratul Austriei considera Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă stațiune de pe continent”, iar Împărăteasa Elisabeta (Sisi) ține un jurnal în care Băile Herculane sunt o prezență distinctă și încântătoare.
Din prima jumătate a secolului al XIX-lea datează și cel mai cunoscut simbol al localității. Statuia lui Hercules a fost realizată după una din cele create în epoca romană. Statuia, turnată în bronz, în anul 1847, de maeștrii Ramelmayer și Glantz din Viena, îl reprezintă pe eroul grec cu măciuca sa, cu care a răpus Leul din Nemeea. Pielea acestuia o poartă pe umăr.
Statuia, montată în locul fântânii din marmură roșie, care se afla în centrul stațiunii Băile Herculane, a fost donată de către arhiducele moștenitor Carol al Austriei ofițerilor și soldaților ce păzeau granița Imperiului Austriac. O legendă frumoasă spune că monumentul ar fi făcut din oțelul unor tunuri. Sună strașnic așa o legendă, dar nu poate a fi crezută de nimeni. Este doar o poveste ca multe altele.