Polonia și-a asumat președinția Consiliului Uniunii Europene pentru prima jumătate a acestui an. Într-un context global extrem de complicat, dar și cu multe necunoscute regionale, maturitatea și determinarea cu care a pornit la drum ar trebui să dea multora de gândit! O simplă enumerare a priorităților, programelor, întâlnirilor deja realizate, precum și a celor (multe) programate doar pentru această lună ridică mult ștacheta și miza acestui mandat. Vom spune, de la început, că, pentru politicienii de la Varșovia, cuvântul-cheie al președinției este „securitatea Europei”. În total contrast cu majoritatea programelor din ultimii ani, deseori cu accent pe aspecte diplomatice, culturale sau de mediere, Polonia vine cu propuneri, cu un plan clar de reformă chiar în condițiile conștientizării timpului limitat pe care îl are la dispoziție. Deschizând oficial președinția printr-o întrunire a Colegiului Comisarilor și a diplomaților acreditați la Varșovia, premierul Donald Tusk a cerut statelor membre UE „să facă tot ce este posibil spre a întări Europa”. Cei trei piloni principali ai acestui demers sunt: întărirea presiunilor asupra Rusiei, susținere pentru Ucraina și consolidarea apărării și a frontierelor Uniunii. Ceea ce pentru mulți ar părea un proiect îngust, poate chiar subiectiv, acoperă un larg evantai de elemente și principii. După cum explica, recent, ministrul polonez de externe, Radoslaw Sikorski, un prim pilon extrem de important este procesul de extindere a Uniunii. Dincolo de a fi o simplă declarație de presă, tema extinderii este înțeleasă nu ca o extravaganță sau un favor făcut anumitor vecini, ci ca un vector esențial în protecția securității statelor membre. În acest sens, a avut loc deja o primă întrevedere cu doamna Marta Kos, comisarul pentru extindere. Fără a exprima iluzii ori promisiuni politicianiste, cei doi diplomați au construit un proiect ambițios, dar credibil: nu soluții urgente, nu etape sărite, ci parcurgerea de facto a cât mai multor proceduri obligatorii. De pildă, doamna Kos sublinia că în ultimii 12 ani au fost închise doar opt capitole de negociere cu țările candidate, în timp ce domnia sa își propune să depășească borna a 100 de capitole. Ceea ce e remarcabil este că discuția nu s-a cantonat pe o anumită țară, ci a descris un evantai firesc și moral: deschiderea dosarului de negociere pe domeniul judiciar și domnia legii cu Ucraina și Moldova, împingând, practic, discuția politică în sfera pașilor concreți; deschiderea a cât mai multe dosare în dialogul cu Albania, finalizarea unui număr important de capitole cu Muntenegru, precum și acordarea unei atenții sporite candidaturii Serbiei. Însă, dincolo de aceste țări ale căror nume au fost des vehiculate, rareori cu efecte concrete, ministrul polonez de externe a menționat susținerea mai pronunțată a opoziției din Belarus (unde anul acesta vor fi, din nou, alegeri prezidențiale) și, respectiv Georgia; regândirea ofertei politice pentru Armenia, care, prin modificări legislative recente și-a exprimat dorința de apropiere de Uniunea Europeană; colaborarea mai strânsă cu țările Asiei Centrale în cadrul Parteneriatului Estic, căzut, și acesta, în desuetudine în ultimii ani. Cu toate acestea, Varșovia va găzdui în luna aprilie Forumul Economic al Parteneriatului Estic, ocazie cu care se va încerca regândirea rolului acestei organizații în consolidarea democrației în țările membre, precum și în revigorarea sprijinului din partea UE.

Un alt obiectiv presant al acestei președinții îl reprezintă politica agricolă a Uniunii. Urmare a temerilor exprimate anul trecut de fermierii din întreaga Europă, temeri capitalizate de populiști și de extrema dreaptă, domnul Sikorski a opinat că extinderea UE nu trebuie să intre în conflict cu interesele actualilor membri. Dimpotrivă, luând exemplul țării sale, a vorbit despre nevoia reformelor în domeniul competitivității și rezilienței, trecerea la finanțare pe baza performanței, în contrast cu actuala distribuție a banilor pe baze geografice; inovarea și adaptarea fermelor la provocările schimbărilor climatice, deja manifestate agresiv în ultimii ani, chiar în țările membre ale Uniunii. „Hrănirea a jumătate de milion de oameni” trebuie să fie o componentă a dosarului securității pe continent, în scopul asigurării independenței în domeniu și, pe cât posibil, a sporirii exporturilor de bunuri alimentare. Utilizând masiv fondurile politicii agricole comune, Polonia și-a multiplicat de 11 ori exporturile și a devenit un important producător pe piața europeană. În scopul protejării fermierilor europeni, președinția poloneză propune un set de reguli destinate țărilor candidate: introducerea unei perioade de tranziție în care agriculturile acestor țări să se adapteze standardelor comunitare, iar piața internă să le poată include fără riscul destabilizării; regândirea sistemului de plăți și familiarizarea fermierilor cu procedurile de accesare; crearea unor clustere de finanțare, dublate de instrumente financiare specifice și plăți directe, mult apreciate deja de producători.

Războiul din Ucraina a demonstrat numeroase vulnerabilități în funcționarea democrațiilor europene, iar acest aspect trebuie să devină parte din regândirea strategiei de funcționare a Uniunii. Înainte de orice, a demonstrat că libertatea și democrația nu sunt nici cadouri, nici borne atinse odată pentru totdeauna, că totul e reversibil, iar lecțiile celui de-al Doilea Război Mondial par a se fi evaporat din memoria prea multor europeni. În acest sens, președinția poloneză își propune să pună în discuția politicienilor europeni propunerea doamnei Ursula von den Leyen, exprimată în luna mai 2024, de a crea un Scut pentru Democrația Europeană. Acesta trebuie să aibă în vedere consolidarea instituțiilor naționale și europene, precum și a culturii instituționale a cetățenilor europeni; gândirea și implementarea unor instrumente de control al derapajelor media și social media, a manipulării și interferențelor externe. Vom spune doar că, în plan intern, premierul Tusk a declarat posturile private de televiziune TVN și Polsat drept companii strategice naționale, imediat după evenimentele electorale din Georgia și România, cu scopul de a preveni utilizarea lor de către propaganda străină. La fel, Germania acordă acum o atenție sporită presei și mediilor sociale tocmai în pregătirea alegerilor naționale, România fiind deja considerată avertismentul crucial.

Prietenia istorică tradițională între Polonia și Ungaria a ajuns la cele mai joase cote din cauza unui joc politic greu de digerat la Varșovia. Fost adjunct al ministrului justiției, Marcin Romanowski este acuzat de fraudarea de 40 de milioane de euro din fondul destinat victimelor violențelor și pe numele său există un mandat european de arestare. După o scurtă tentativă de a se ascunde în mănăstiri, a cerut și obținut protecție politică în Ungaria — să spunem, alături de fostul premier macedonean Nikola Gruevski și de unii politicieni georgieni, de asemenea certați cu legea. Astfel că, cei „doi buni prieteni, polonezii și ungurii” rup, acum, tradiția, iar Donald Tusk îi va cere lui Viktor Orban să răspundă în fața instanțelor europene.

Nu în ultimul rând, președinția poloneză trebuie să aibă în vedere problema-cheie a următorilor ani în Europa — și nu numai. Apărarea, cu tot ce implică ea în codul cel mai hard: cheltuielile pentru apărare (unde Polonia a depășit 4% și își propune un procent de 4,7% din PIB pentru 2025); problema stagiului militar, a pregătirii mentale a populației, precum și a unui minimum de pregătire militară propriu-zisă; regândirea strategiei europene de apărare în corelație directă cu revigorarea industriei de profil. Ca și când vecinătatea războiului, precaritatea pregătirii Europei în acest domeniu și lentoarea cu care țări precum Italia, Spania sau chiar Germania intră în acest scenariu nu ar fi suficiente, au apărut amenințările președintelui ales al SUA cu privire la Groenlanda. Dacă această insulă pare a fi, geografic, departe de continent, pentru politicienii de la Varșovia și din jurul Mării Baltice este un avertisment privitor la noua definiție a spațiului (național?). Greu încercate în ultimele secole de istorie, aceste țări înțeleg repede că discursul despre tradiții, identitate națională, regională, subregională nu face trei parale în ochii unora care înțeleg politica drept o simplă tranzacție. Împărțirea sferelor de influență nu e un subiect străin acestor țări, motiv pentru care deja a avut loc o întrunire cu lideri din cele trei țări scandinave și cu cancelarul german pentru a imagina o strategie posibilă de reacție. În paralel, proaspăt revigoratul triunghi de la Weimar — Polonia, Germania și Franța — organizează o primă întrevedere cu președintele ales, Donald Trump, pe tema securității regionale atât în zona Mării Baltice, cât și pe continent. Este vorba despre o vizită la Casa Albă, cu participarea miniștrilor Radoslaw Sikorski, Annalena Baerbock și Jean Noël Barrot, alături de doamna Kaja Kallas, înalt reprezentant al UE pentru politică externă și politica de securitate. În paralel, se speră în alegerea lui Friedrich Merz, liderul CDU în scrutinul din Germania, astfel încât toate aceste demersuri să dobândească o forță politică mai consistentă. Domnia sa a opinat că „Europa trebuie să crească, în cele din urmă, cu precădere în termenii politicii de securitate”. Așadar, înțelegem sau nu în ce scenariu geopolitic de aflăm și cam ce perspective ne rezervă anul 2025 și următorii?

Lecțiile Poloniei

În 2015, Polonia încasa o lecție extrem de dificilă în urma alegerilor generale. Nu era doar vorba despre cine a câștigat și cu cât. După o lungă și triumfală (triumfalistă) guvernare a Platformei Civice (centru-liberal), partidul Lege și Dreptate a revenit la putere clamând marginalizarea în care fusese împins un important segment al populației. Discursul se purta în termeni elită-popor, traducând, de fapt, efectele tranziției în grupul celor adaptabili și, respectiv, al celor cu dificultăți în a parcurge procesul. Era un semnal că societatea se divizase treptat, dar sigur, iar acele discrepanțe trebuiau cumva soluționate. Ne aflam în plină criză a migranților, dar, geografic, Polonia era la adăpost. Populismul nu devenise agresiv, iar războiul din Ucraina era limitat în Donbas. Totuși, câteva teme au devenit obligatorii și câteva principii s-au dovedit indiscutabile: definirea inamicului real — Rusia și susținătorii ei; soluționarea nemulțumirilor fundamentale prin recursul la identitate, dar în cadrul filosofiei tradiționale a Poloniei; deschiderea (de către opoziția democratică) a canalelor de comunicare cu societatea în scopul de a recâștiga încrederea nu doar în anumiți politicieni sau un anume discurs, ci în valorile democratice. Elita politică și, mai cu seamă, cea academică au lucrat intens în acești ani pentru a explica, a proteja instituțiile (cu precădere cele judiciare și mediatice, deseori în situații limită), a consolida discursul democratic. Mult exersata cultură a universităților volante din anii ’80, prin care s-au pus bazele culturii civice, solidarității sociale și opțiunii europene, a fost de mare ajutor în reconfigurarea mentalului colectiv. Au știut să gestioneze idiosincraziile istorice față de Ucraina punând mai presus de toate nevoia de securitate regională și solidaritatea umană; au depășit criza fermierilor fără convulsii radicale în societate; țin expresiile extremiste și religios fundamentaliste la un nivel de 7%, iar acum premierul Tusk pare a duce Polonia în rolul de lider european real, pe perioada celor șase luni de președinție, dacă nu și după aceea. Lecția dialogului, a abordării realiste a situației geopolitice, precum și delimitarea clară a alianțelor oportuniste de cele cu rădăcini istorice o plasează în prim-planul pregătirilor de apărare la nivel european. Istoria i-a deconstruit fundițele de domnișoară. La această oră, dimpotrivă, Muzeul de istorie Kuklinski expune, printre alte documente extrem de relevante, harta planurilor sovietice de invadare a Europei Occidentale, hartă obținută cu multe riscuri de fostul general Ryszart Kuklinski și desecretizată în 2006 de actualul ministru de externe, Radoslaw Sikorski, pe atunci ministru al apărării. Polonezii știu că, dincolo de disensiunile interne, istoria începe cu o necesară abordare realistă a geopoliticii.

România nu a avut o istorie nici democratică, nici lipsită de conflicte militare; nu se află pe nicio insulă din Pacific; nici nu dispune de vreo armată înfricoșătoare, menită să țină demonii politicii sau ai istoriei proprii la distanță. Dar nu are nici elita academică pe care ar trebui să o vedem acum explicând, promovând valorile și civilizația, având inițiative rezonabile și puterea de a-și anexa clasa politică; nu are nici cultura civică și nici măcar una instituțională spre a înțelege rolul și limitele pilonilor pe care se construiește democrația. Nici măcar vreo cultură democratică relativ generalizată. În Georgia, țară care înțelege geopolitica, steagul UE este purtat zilnic pe străzi la demonstrațiile pro-democrație. Nu am văzut așa ceva în România, ci o stranie contrazicere a principiilor și valorilor europene în numele idiosincraziilor personale, a unei istorii pervertite în favoarea cui dorește să ne invadeze spațiul media și, mai rău, o stranie joacă de-a dialectica politică tocmai din partea celor ce ar trebui să țină echilibrul. Cât de departe, România și cât de mult e de făcut pentru a nu se scufunda!