La această oră avem două războaie majore, aflate în plină desfășurare sângeroasă, pe lângă numeroase alte conflicte regionale înghețate sau acoperite cu lozinci. Nimic nu e nou sub soare, toți combatanții se cunosc prea bine și de multă vreme. Nici problemele nu sunt noi. Doar că nu li s-a răspuns, în timp, nici la timp, echilibrul înghețului fiind, adesea, preferat unei soluții pe termen lung, oricât de tranșantă ar trebui să fie. Până la urmă, orice rezolvare cu șanse de a stabiliza o ieșire din conflict poartă în sine o secure, dar și un temei pentru stabilitate. Boțul de sare, însă, teama de necazuri imediate lucrează mai puternic decât rațiunea de a soluționa pe termen mediu. Dincolo de mult discutatul summit din China (Belt and Road Initiative, Hong Kong), ultima perioadă a înregistrat un summit al Consiliului European (încheiat cu destul de puține concluzii consistente); al treilea summit al Comunității Politice Europene (Granda, Spania), finalizat cu câteva propuneri, multe promisiuni și un eșec abil ascuns sub preș în materia pacificării în Caucazul de sud; un mult prea penibil vot în Adunarea Generală ONU, vot venit, oricum, după respingerea a două rezoluții în Consiliul de Securitate, privitoare la atrocitățile comise de Hamas în Israel; și, pe ascuns ori ba, vizita de lucru și prietenie a reprezentanților Hamas la Moscova. Comparat cu acest imens tablou planetar, războiul din Ucraina aproape că devine unul secundar, cu toate că, la o analiză rațională (cine s-o facă?), cele două mari războaie au imens de multe în comun. Până la urmă, faptul că Uniunea Europeană face eforturi substanțiale azi fără a atinge țintele sperate este, spunem noi, și rezultatul faptului că, în timp, nu a găsit curajul de a aborda câteva întrebări majore ale civilizației contemporane: relația cu regimurile autocratice, cu Rusia în special; rolul evreilor în istoria europeană și, consecutiv, obligațiile Europei (privite ca o cultură, înainte de a vedea rolul ei ca entitate politică!), obligațiile Europei față de comunitățile evreiești, precum și față de statul Israel; rolul Rusiei în lumea post-totalitară și, implicit, strategii europene ferme, eficiente de restrângere a spațiului de acțiune a organizațiilor teroriste începând chiar de la teritoriul statelor europene; iar pe plan global, poate că cea mai importantă problemă care ar fi trebuit abordată de ONU imediat după înființare este cea a rostului statului Israel și a raportării comunității internaționale față de acesta. Cum bine știm — sau ar trebui să o facem —, statul Israel nu este unul dintre cele 193 de țări membre ONU, ci, indiferent de credințele noastre, ale fiecăruia, acest stat reprezintă, înainte de toate, o problemă religioasă captivă teritorial în mijlocul unor alte probleme religioase de mare impact. E simplu să decretezi pozitivist, din condei, că dreptul internațional operează într-un câmp eminamente secular, că se adresează unor lideri și unei comunități internaționale de actori raționali și că reglementează o lume întreagă în baza unui corp de norme abordate rațional (sau nu?) de o mână de juriști cu studii occidentale. Ar fi, totul, prea simplu, aproape gata de predat pe inventar inteligenței artificiale, numai că prea multa rațiune pierde din vedere tocmai esențialul, anume că, în temele fundamentale, oamenii se comportă în conformitate cu credințele și tradițiile lor, respingând tocmai aserțiunile raționalizante și dădăceala filosofico-abstractă. Viața politică de fiecare zi din lume se desfășoară tot mai departe de aceste lecții, în timp ce Europa se încrâncenează să le recitească precum un student tocilar înaintea unui examen oricum inutil. Marele examen are cu totul altă bibliografie, iar dacă Europa ar decide să cheltuiască mai puțin în situații de criză și mai mult în timp, în proiecte menite să disemineze informația istorică reală și să genereze dezbaterile consistente pe temele absolut cruciale.

Consiliul European

În data de 26 octombrie, Consiliul European, reunind liderii de stat sau de guvern din țările membre ale UE, a luat în discuție tocmai măsurile de reacție la crizele aflate în desfășurare în jurul nostru. Cum era și firesc, bugetul multianual 2021–2017 este cu mult depășit de cerințe și pentru că, elaborat în 2020, nu a inclus multiplele crize prin care s-a trecut între timp sau care, aflate acum în desfășurare, necesită finanțări serioase. Vestea bună este că s-a reușit formularea unei liste de priorități asupra căreia au convenit toate statele membre, dincolo de opțiunile lor geopolitice sau de interesele de moment (fondul de reziliență). Această listă arată, deocamdată, astfel: ajutorul pentru Ucraina, dosarul migrației din afara Uniunii, incluzând aici și managementul frontierelor externe și, respectiv, Planul de creștere pentru Balcanii de Vest, menit să sporească posibilitățile de control, dacă nu de stopare a migrației pe „traseul balcanic”; urmează fondurile pentru prevenirea dezastrelor naturale și pentru reconstrucția de după acestea (doamna von Leyen anunțând că deja se finanțează din banii pentru 2024); fonduri pentru sporirea competitivității economiei europene, incluzând tranziția la energia verde și alternanța surselor de energie. La acestea, Charles Michel, președintele Consiliului, a mai adăugat, în intervenția sa, ajutoarele pentru zona Sahelului (și, implicit, combaterea sau diminuarea migrației din acea regiune spre Europa), dosarul Caucazului de sud, respectiv coridoarele umanitare din zonele de conflict, cu precădere din Fâșia Gaza.

Dintre „rezultate” numim aici aprobarea unui fond suplimentar de 50 de milioane de euro, destinat ajutorului umanitar trimis în Gaza cu zboruri speciale spre Egipt, context în care Egiptul a fost declarat o oază de stabilitate în regiune. Departe de noi dorința de a contrazice, dar să ne amintim ce conflicte sângeroase a răvășit această țară în urmă cu câțiva ani, pentru a înțelege ce firavă e puntea dintre echilibru și conflict în regiune și cât de important este ca, într-un moment ca acesta, comunitatea internațională să se poată baza pe Cairo. Un al doilea rezultat a fost avizarea unui ajutor de 50 de miliarde de euro, ce urmează a fi acordat Ucrainei în următorii patru ani, ajutor pe care statele UE îl consideră obligatoriu, cu toate că, deocamdată, sursele de finanțare a acestuia sunt neclare. Totuși, în schimbul promisiunii de a vota, în luna decembrie, acest ajutor, Budapesta ar putea vedea deblocarea fondului de reziliență la care încă nu a avut acces. Nu în ultimul rând, s-a decis ca instigarea la ură, propaganda teroristă, precum și actele de terorism să fie clasificate drept infracțiuni la nivel comunitar, date fiind manifestațiile îngrijorătoare ce s-au organizat după 7 octombrie în numeroase state europene.

Comunitatea Politică Europeană

La invitația Spaniei, această comunitate și-a desfășurat la Granada, în 5 octombrie, un summit cu o agendă extrem de grea. În acest grup sunt incluse nu doar statele UE, ci și statele candidate, state europene care nu doresc integrarea în club, precum Elveția, Norvegia, Islanda, respectiv liderii instituțiilor UE. Au participat 45 de delegații, mai puțin cele din Turcia și Azerbaijan, din motive de „atmosferă ostilă împotriva țărilor lor”. Din cele șase capitole majore anunțate în program, doar două au înregistrat ușoare evoluții, celelalte fiind fie condiționate de întâlniri neverosimile, fie extrem de dificil de abordat în actualul context de securitate.

Dosarul Armenia-Azerbaijan, urmărind să faciliteze o mediere a situației post-conflict, a fost amânat pentru finalul lunii octombrie, când urma să se discute la Bruxelles, în prezența șefilor celor două state. În cele din urmă, discuția s-a mutat la Teheran, unde a participat și o delegație de la Moscova, probând — dacă mai era nevoie — vocea extrem de slabă pe care, dincolo de așteptări, o are UE pe plan mondial. Se pare că părțile au recunoscut apartenența enclavei Nagorno-Karabak la Azerbaijan, rămânând încă neclar statutul celor 120.000 de armeni refugiați de acolo în urma recentului război, precum și funcționarea legală a coridorului Zangezur, ce separă enclava de teritoriul azer.

Lidera opoziției din Belarus, aflată în exil european, a fost invitata organizatorilor și a avut discuții cu șefii de stat din Armenia, Cehia, Letonia și Spania. Desigur, lista cu obiective urgente este lungă, dar aproape imposibil de accesat în actualul context. De asemenea, s-a discutat problema extinderii Uniunii, convenindu-se ca Georgia să primească invitația de aderare, iar Moldova să înceapă, încă de anul acesta, negocierile pregătitoare.

Un alt dosar fierbinte a fost cel al relațiilor dintre Serbia și Kosovo, mai cu seamă în urma conflictului din 24 septembrie, din localitatea Banjska, în nordul provinciei Kosovo. Parte a mai vechiului conflict legat de plăcuțele de înmatriculare a mașinilor din regiune și a alegerii primarilor din localitățile cu populație majoritar sârbă, în 24 septembrie două mașini fără plăcuțe au blocat drumul de acces în localitate. A urmat un schimb de focuri, paramilitarii sârbi ascunzându-se într-o mănăstire din apropiere, care, ulterior, a fost recuperată de forțele kosovare. Nimeni nu e naiv în acest film, toate părțile și-au recunoscut „contribuția”, Albania și-a oferit sprijinul în formularea unei strategii de securitate în zonă, iar Vjosa Osmani, președinta Kosovo, condiționează orice discuție cu Belgradul de aplicarea unor sancțiuni UE.

Dacă problema energiei a convins, cumva, delegațiile prezente să colaboreze pentru asigurarea, împreună cu Norvegia și Serbia, unor noi surse regenerabile de energie, tema migrației s-a dovedit la fel de greu de gestionat ca în urmă cu aproape un deceniu. În cele din urmă, premierul britanic, Rishi Sunak, s-a întâlnit cu Georgia Meloni, cu președintele Macron și cu premierul albanez Edi Rama, schițând o serie de măsuri legate de controlul frontierelor, armonizarea legislației penale împotriva traficanților și, respectiv, soluții pentru integrarea unei părți a migranților în societățile europene. În ce măsură această din urmă temă poate rămâne în aceleași cadre socio-juridice existente înaintea atacurilor Hamas din 7 octombrie și a imensului val de simpatie manifestată în Europa tocmai de acești migranți nu știm dacă politicienii în cauză au găsit curajul și determinarea să discute.

Rezoluția ONU

După două eșecuri, oricum previzibile, în Consiliul de Securitate, Adunarea Generală a votat o rezoluție destul de stranie. Cu 120 de voturi pentru, 14 respingeri și 45 de abțineri, se cere acordarea de urgență a ajutorului umanitar în Gaza și încetarea ostilităților, „uitând” să condamne atrocitățile săvârșite de teroriștii Hamas în 7 octombrie în sudul Israelului, precum și atacurile care au urmat asupra întregului teritoriu al acestui stat. Despre ostaticii israelieni nu se spune nimic, iar despre populația civilă ucisă în propriile case, nici atât. În schimb, rezoluția adoptată menționează „acțiunile israeliene ilegale desfășurate în Estul Ierusalimului și în întregul teritoriu palestinian ocupat”, grija și suferința îndreptându-se către cei ce, prin existența lor zilnică, activă sau pasivă, susțin Hamas. Se știe că această organizație teroristă conduce de facto Fâșia Gaza, că ajutoarele umanitare trimise din întreaga lume sunt confiscate de militanți și folosite pentru alimentarea războiului și, de asemenea, că propria populație civilă este folosită drept scut uman. Știm că Israelul a furnizat dovezi, filme, imagini cu atrocitățile comise, nu doar acum, de către teroriști și știm că media le-a transmis, cu frenezie, în întreaga lume. Dar mai știm că există și „cealaltă media”, cu propaganda și mobilizările fundamentaliste. Și, să spunem, așa e la război. Întrebarea primară spune, însă, așa: cum e cu putință ca o organizație internațională constituită pentru a apăra și promova pacea să se poziționeze atât de ferm de partea unei organizații criminale? Mai mult, cum e posibil ca pretinsul ajutor umanitar să fie votat în paralel sau în baza unor declarații nu doar consternante, ci care delegitimează însăși ONU și toate lozincile cu care statele „civilizate” au defilat în perioada postbelică, adică post-Holocaust? La rândul ei, Uniunea Europeană, chiar dacă a condamnat ferm invazia Hamas din 7 octombrie, nu spune de ce, în timp, a sponsorizat „umanitar” Gaza, în loc de a susține, determina, contribui la eliminarea teroriștilor și la limpezirea situației din regiune? Răspunsul nu e departe de noi, nu demult domnul Borrell, Înaltul Reprezentant pentru politica externă a UE, vorbea despre două state, despre drepturile palestinienilor și despre obligațiile Israelului. Faptul că nici acum, după atâtea decenii (sau secole) Europa nu coboară cu înțelegerea până în miezul problemei din regiune, că judecă, așa cum spuneam, Israelul ca pe o „simplă” problemă de suveranitate, drept internațional (oricum fluid) și listă de obligații, fără a lua în balanță nici drepturile populației israeliene, nici istoria (folosită unilateral în favoarea palestinienilor), nici Litera Biblică, pe care nu o mai citesc de câteva secole, spune mult despre perpetuarea conflictelor, despre neputința Europei de a oferi soluții, credibilitate și suport, despre întârzierea cu care lumea contemporană înțelege unde se află și cât de jos ar putea coborî. Aceasta în timp ce Hamas-ul și Iranul bat palma cu Vladimir Putin, iar ura acoperă tânguirile creștine. Câte mii de vieți vor mai avea, oare, de plătit întârzierea cu care lumea înțelege cursul vremurilor?